Munte și fotografie cu Ioana si prietenii ei

Între ŞTIINŢĂ şi FIINŢĂ

2011-09-30T19:22:00.000+03:00

De data asta veşti proaspete, împărtăşite „la cald”: GATA cu doctoratul! Toti cei care aţi pariat împotriva mea anul acesta spunându-mi că voi reuşi, ei bine, aţi avut dreptate... Prezint dovezile la control:

27 septembrie 2011, ora 12:00, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea "Al. I. Cuza", Iaşi, România.

Subsemnata, candidată la titlul de doctor în Ştiinţele Educaţiei, prezintă (mai mult sau mai puţin) sintetic teza de doctorat Predarea unei limbi străine pentru domeniul medical în sensul dezvoltării de competenţe transferabile cu relevanţă pentru conduita morală în relaţionarea profesională, coordonată de Prof. Univ. Dr. Carmen Creţu.

Sala este plină ochi şi toţi ochii pe mine. Încerc să bifez cerinţele unei astfel de ocazii fiind în acelaşi timp eu însămi şi căutând să fiu pe înţelesul unei audienţe extrem de pestriţe privind vârsta, profesia, interesele şi relaţia faţă de mine.

Sunt lăsată să vorbesc aproape o oră şi închei evocându-l pe tata, moment în care mă emoţionez. Aflu ulterior că nu am fost singura...

Distinşii membrii ai comisiei se întrec în aprecieri pozitive, iar Rectorul UMF Iaşi, Prof. Vasile Astarastoae, se declară manipulat total şi de bună voie atât semantic cât şi non-verbal de conţinutul tezei şi maniera mea de prezentare.

Comisia nu mai are nevoie să se retragă pentru deliberări întrucât cu toţii s-au decis asupra calificativului maxim, iar Prof. Constantin Cucoş în calitate de Preşedinte al Comisiei mă declară "doctor în Ştiinţele Educaţiei". AMIN!

Gata cu emoţiile, liber la pupat!

După susţinere tragem primele concluzii şi suntem de acord că a ieşit o treabă foarte bună.

Seara, acasă, chefuim. Zada încearcă în zadar să cuprindă cu braţele ei de 5 ani florile primite la susţinere.

Dăm cep la nişte sticle de vin şi bere, dezbătând intens problema nemuririi. Concluzia: tot copiii sunt soluţia, căci biologia bate filosofia...

De-atâta "ştiinţă", a doua zi mă rezum la "fiinţă" şi ies la plimbare pe dealuri în"soţ"ită de Cătălin...

Şi cum "a fi" nu are nevoie de cuvinte...

La pas prin Munții Rodnei

2011-09-30T18:32:00.001+03:00

Care loc poate fi mai potrivit pentru rememorarea unei ture la munte dacă nu la mare? Ştiu ca n-are nici un sens, dar ar fi trebuit să vă fi obişnuit deja cu logica asta a jurnalului meu din ultima perioada. Acum că am ajuns la Constanţa (pentru o nuntă în familie), am un răgaz numai bun pentru a îmi aminti de tura din Munţii Rodnei. Păi hai să nu mai lungim introducerea ci pasul...
Ideea a fost să facem creasta de la E la V, aşa că am coborât din maxi-taxi (cândva în vara care tocmai a trecut) în pasul Rotunda, la Gura Lalei, cu intenţia de a urca la lacul Lala. Drumul forestier şerpuieşte leneş preţ de câţiva kilometri buni, recomandat fiind să ai la ce să te gândeşti şi/sau cu cine să discuţi... În cazul nostru, din spate ne zoreşte un nor mare şi urât care ameninţă să ne încerce ambiţia...
La un moment dat, forestierul se termină şi începem urcuşul pe potecă, ajungând într-o poiană mare de unde nu ne putem da seama care va ajunge mai întâi la Lala, noi sau ploaia. Ceea ce norul nu realizează însă este că are de-a face cu mine în modul de acţiune "totul sau nimic, deci totul", după ce luni de zile şoricărisem la calculator pentru a îmi depune la timp teza de doctorat. Astfel, orice fel de condiţii meteo erau mai bune decât cele din sufragerie, aş spune chiar minunate.
În pădure însă uităm de tot şi toate, iar eu mă declar iremediabil fascinată de verdele ferigilor, muşchiului şi copacilor...
Cătălin ar cam întinde pasul, însă eu dau de-a dreptul în marşarier, căci visez de nu ştiu când la asemenea covoare nesfârşite de muşchi...
Dacă te uiţi mai de aproape, pare că vezi tot păduri, dar la o altă scară...
Două lumi asemenea, băgate una în alta... oare câte or mai fi?
La un moment dat ieşim într-un luminiş creat prin prăbuşirea unui număr mare de conifere. Atmosfera de basm devine una de film horror. Poate nu chiar aşa, dar oricum, măcar un zmeu tot a trecut pe aici...
Poteca iese însă repede din pădure şi intră în jnepeniş...

Jnepenişul este atât de compact încât poteca urcă mai degrabă pe lângă cursul apei. Norul a renunţat să ne mai fugărească şi s-a liniştit, aşa încât chiar nu mai avem nici un motiv de grabă. Scot trepiedul şi mă delectez fotografiind (pâ)râul vijelios şi înspumat ca laptele...

Ne apropiem de zona alpină şi putem privi în urmă spre valea de unde am venit. În ciuda pretinsei lipse de formă, ne-am mişcat foarte bine şi mai avem timp berechet.
Lacul Lala mă surprinde prin mărime iar zona este, practic, pustie.

N-avem decât să explorăm şi sunt încântată să descopăr că rododendronul (a.k.a. bujorul de munte sau smârdarul) încă nu s-a trecut de tot.
Toată valea este plină de flori, preferatele mele fiind aceşti... "pufuleţi" care par să prefere umezeala din preajma lacului.
Şi tot aşa, şi tot aşa...

Petrecem o seară foarte liniştită, iar dimineaţa soarele răsare direct în cortul nostru... Suntem odihniţi, astfel încât la 7:00 suntem gata şi ne pornim spre Vf. Ineu. Tra-la-la...

Ca un făcut, în mai puţin de jumătate de oră se iscă o furtună de zile mari. De data asta, norii ne vin din faţă, dinspre Ineu, vărsându-şi toată supărarea pe noi. Vântul face nevăzută husa de ploaie de pe rucsacul lui Cătălin iar eu abia apuc să îmi pun aparatul foto la adăpost.
Nu mă încântă deloc ideea de a ieşi în creastă pentru a primi pedeapsa capitală prin electrocutare, aşa că hotărâm să ne retragem şi să mergem în Maramureş, urmând să revenim prin partea cealaltă. Nu pot să spun că sunt dezamăgită, pentru că 1) urmează să revăd pădurea de basm şi 2) oricum nu ne întoarcem acasă.

Zilele care au urmat le-am petrecut în Maramureş, după cum am povestit în postarea precedentă. Cu bateriile pline, am revenit în Rodnei via Borşa, plănuind să parcurgem creasta în sens invers, V-E. Pe drumul care urcă spre staţia meteo, plin (dar PLIN) de afine. Mmmmm.....
Urcuşul mi se pare lejer şi frumos, mai ales după ce luăm suficientă altitudine pentru a putea admira depresiunea şi munţii Maramureşului.
Din Borşa mi se părea că va fi un urcuş nesfârşit. Acum însă iată-ne trecuţi de jumătate şi Borşa mică-mică. Cred că afinele şi-au făcut efectul energizant...
Ajungem repede la staţia meteo, unde e plin de lume.

Şi pe malul lacului Iezer este un grup numeros, însă mult mai liniştit. Facem, şi noi, un popas. Pentru că ne simţim foarte bine şi e încă devreme, ne hotărâm să urcăm în creastă şi să dormim acolo. Cine ştie cât va mai ţine vremea bună...
Urcuşul de 500m este pe o potecă destul de uşoară care şerpuieşte în zig-zag printre grohotişuri şi pâlcuri de rododendron.
De sus, lacul are conturul României.
Ajungem în creastă şi pe Vârful Pietrosu (2303m) la timp pentru a prinde ultimele raze calde de soare...

Suntem singuri... noi doi, norul şi muntele...

Ne instalăm chiar pe creastă şi admirăm apusul de soare, respectiv răsăritul lunii...

Sub reflectorul lunii, noaptea trece ca ziua, fără nici o scamă de nor sau pală de vânt. Îmi "notez" pe "lista" de experienţe de trăit aceea de a face un traseu de creastă într-o noapte cu lună plină.
E foarte devreme iar Cătălin încă mai moţăie. Ies de una singură şi mă bucur nespus de aceste clipe.

Iese şi Cătălin şi ne felicităm pentru decizia de a dormi în creastă, după care ne şi ciondănim puţin pe tema fotografiei.

In fine, strângem şi pornim pe creastă, vremea anunţându-se excelentă. Scotocesc prin memorie şi scot de la naftalină diverse amintiri despre relieful glaciar şi periglaciar, pe care să le prezint cu aplomb de geograf lui Cătălin. Urcăm pe Buhăiescu Mare, de unde avem o foarte bună perspectivă în toate direcţiile.

Deja este foarte cald, dar e frumos şi mă simt ca în al nouălea cer.
Parcă toată planeta s-a scuturat de oameni şi animale, oprindu-şi numai iarba, florile şi... pe noi...
Căldura începe să mă toropească. Tocmai îi spuneam lui Cătălin că tare aş mai bea o cafea (dar n-avem), când...
...de după o culme apar nişte dulăi, cam mulţi, cam mari şi cam supăraţi. Nici ţipenie de cioban sau de turmă, care probabil erau mult mai jos pe versantul opus.

Cătălin apucă să arunce rucsacul în faţa lor iar eu să strig cât pot după cioban, care apare în secunda salvatoare şi abia reuşeşte să îi potolească şi să ne ferească de haita pornită pe fapte mari. După acest episod scurt dar intens, îi spun lui Cătălin că nici o cafea, oricât de tare, nu m-ar fi putut înviora într-atât. Vom mai întâlni destule turme, însă (din fericire) nu vom mai avea parte de aceeaşi primire.
Căldura devine greu de ignorat, mai ales că nu avem parte de umbră şi nici de vânt. Acum, însă, ştim măcar că nu mai suntem singuri în suferinţă. Începem să întâlnim diverşi drumeţi, mai toţi străini.
Decuplăm pilotul automat în momentul în care ajungem în locul numit, sugestiv, "La Cărţi".
Răsfoim şi noi nişte volume, încântaţi...

Odată ieşiţi din biblioteca de piatră, ne târâm ca saleurile în tava încinsă...

Mai avem parte de puţină aventură cât bălăurim pe o pantă acoperită de jnepeniş...

Şi nişte tufe de rododendron îmi oferă scuza ideală pentru a zace puţin în iarbă, vezi-Doamne pasionată de fotografie...

Totuşi, la munte e greu să apuci să te plictiseşti pentru că peisajul se poate schimba după fiecare cot al potecii. Astfel, ajungem în locul numit (din nou, foarte sugestiv) "La Oase". De data asta, rolul principal este jucat de rădăcinile şi crengile uscate de jnepeni. Senzaţia este că am nimerit fie pe platoul de filmare al părţii a 4-a din Stăpânul Inelelor, fie în povestea propriu-zisă, pe câmpul vreunei bătălii dintre oameni şi orci.
Admirăm creasta pe care am parcurs-o de dimineaţă, începând cu moţul cel mai înalt reprezentat de Vf. Pietrosu.

Deşi nu este târziu, hotărâm să nu ne grăbim şi să poposim peste noapte în larga Şa Gărgălău. Ne rămâne timp berechet să ne relaxăm, să citim...Din nou, avem parte de o noapte liniştită şi ne trezim devreme pentru a începe o altă zi care se anunţă la fel de călduroasă.

Creasta este mult mai clară, mai îngustă...
La un moment dat, trecem chiar o scurtă porţiune stâncoasă, stil custură, unde inaccesibilitatea explică o adevărată explozie de flori.

Soarele dogoreşte iar norii ne ocolesc. În schimb, avem fiecare un adevărat nimb de musculiţe enervante care se lipesc de feţele noastre transpirate.
Într-un final, ne angajăm în ultimul urcuş pe Vf. Ineu, sperând ca măcar acolo să avem parte de puţin vânt care să ne scape de musculiţe.

Ajungem în vârf, însă cu tot cu musculiţe, care pare că între timp s-au înmulţit peste măsură. Spre norocul lor, frumuseţea peisajului cu creasta de pe care am venit ne îmbunează şi ne face să nu le mai băgăm în seamă.

Ne ajung din urmă un cuplu de polonezi pe care ii depăşisem dimineaţă. Stăm de vorbă, ne fotografiem, le recomandăm diverse trasee şi destinaţii, bem una mică...

Ne retragem împreună şi ajungem (noi din nou) la Lacul Lala, unde ne despărţim prieteni.

Profit pentru a admira încă o dată "pufuleţii" din preajma lacului.
Coborârea ne este familiară... ...şi continuăm pe poteca prin muşchiul-pădure... până unde?... oare unde?...

Cu „ia-mă nene” prin Țara Maramureșului

2011-09-18T16:43:00.003+03:00

Uneori este bine (sau așa îți vine) să aștepți, să lași experiențele și impresiile de moment să se așeze, să faci un pas în spate și să taci. Dacă până nu demult îmi țineam „la zi” jurnalul vizual povestindu-mi peregrinările la scurt timp după încheierea lor, anul acesta am rămas în urmă, astfel încât se prea poate ca mulți dintre cei care îmi urmăreați postările să vă fi mutat atenția asupra contului de Picasa al lui Cătălin. Nici o problema din partea mea, înțeleg, nu mă supăr și nu mă alarmez. N-am stat încuiată în casă și nici nu pot să spun că am fost în criză de timp, iar faptul că o nouă logică a cuvintelor și estetică a imaginilor întârzie să se arate ca efect al cugetărilor presupus profunde în tot acest timpeste mai puțin important. Adevărul este că mi-am dorit o / această perioadă de recul și răgaz. E ca și cum ar sta să plouă, dar încă nu se știe dacă și cum va ploua. Pe scurt și tocmai pentru că viața este atât de scurtă, m-am convins că voi ajunge mai departe „grăbindu-mă încet”.

Așadar, a venit momentul să derulez înapoi la periplul relativ recent prin Țara Maramureșului (ce mai contează când) și „revăd” cu plăcere noua Mănăstire Bârsana...
...amplasată într-un complex monahal care mie mi-a făcut impresia unui spațiu aerisit și frumos amenajat într-o interpretare peisagistică previzibilă, convențională, adecvată și reconfortantă...

Aici poți petrece lejer câteva ore descoperind tot felul de detalii arhitecturale bine întreținute și plăcute privirii pierdute prin vizorul aparatului de fotografiat...

Biserica este nouă dar construită în stil tradițional, exclusiv din lemn (inclusiv îmbinările și cuiele), atestând faptul (îmbucurător pentru mine) că în Maramureș arta și meșteșugul lucrului cu lemnul nu s-au pierdut...

Estetica și bunul gust „made in Romania” se regăsesc inclusiv în muzeul-magazin, de unde mă aleg cu destule idei despre cum mi-ar plăcea să arate propria mea casă, dacă vreodată voi avea ocazia să mi-o construiesc (spun dacă întrucât nu mi-aș dori să îmi îndeplinesc acest vis amanetându-mi viitorul și devenind sclavă pe plantația mea sau a altuia)...

La o oarecare distanță, în vatra satului, se află biserica Bârsana veche, cocoțată pe o coamă de deal și ascunsă inițial privirii. Poarta, gardul și ocoalele potecii conferă urcușului un ușor iz inițiatic...
Biserica veche este mult mai mică iar spațiul infinit mai intim și liniștit, locului potrivindu-i-se de minune expresia „colț de rai”...

Patina timpului se cunoaște pe detaliile texturale și cromatice ale lemnului. După părerea mea, simplitatea (aparentă) a bisericii vechi face din aceasta o încercare mult mai sinceră, mai credibilă și mai reușită de exprimare a credinței comparativ cu mai impozantul complex nou...
Concepția arhitecturală reușește să medieze între două tendințe fundamental opuse. Pe de o parte, biserica este bine înfiptă în pământ...

...și integrată organic în peisaj...
...dar în același timp pare că este gata-gata să se desprindă, zvelt, spre cer...
Suntem impresionați de claritatea viziunii și măiestria execuției, pe care le vom revedea și în alte biserici maramureșene noi și vechi...

Ne îndreptăm spre Vadu Izei, unde izbutim într-un final să găsim pensiunea familiei Borlean pe care ne-o recomandaseră entuziast mai mulți prieteni. De la poartă ne dăm seama că spiritul acestui loc nu este țintuit în termopane...
Ascunsă într-un capăt liniștit de sat, aceasta tezaurizează specificul unei gospodării tradiționale în adevăratul sens al cuvântului. Aici ești bine primit și ai cu cine sta de vorbă, ai unde dormi, ce mânca și ce bea, ai ce vedea și ai ce face, astfel încât își merită pe deplin atât buna reputație cât și prețul aparent piperat. Deși sunt un biet cadavru universitar când vine vorba de venitul financiar, știu să recunosc un efort care merită răsplătit și nu mă doare să bag mâna în buzunar în astfel de situații.
Gospodăria este formată din mai multe case din lemn de vârste diferite (inclusiv casa bunicilor), curți, foișoare și cotloane, toate împodobite cu motive sculptate în lemn, ghivece cu flori, ulcele, preșuri, păretare, traiste și ce se mai poate.

Oaspeții sunt serviți cu mâncăruri gătite tradițional, astfel încât oala care se vede pe cuptorul de vară din fotografia de mai jos ne-a umplut farfuriile (și burțile) cu sarmale și ardei umpluți după care încă salivez.
Seara vine repede și întunericul adaugă la senzația de intimitate creată stând la taifas cu gazda primitoare, talentată, cultivată, umblată și implicată, care din când în când mai toarnă în pahare licori autohtone dezlegătoare de limbi și inimi în ciuda combinației pestrițe de naționalități în rândul celor prezenți.
Complet revigorați, bine informați și adecvat „mobilizați” călare pe două biciclete demult trecute de vârsta pensionării, pornim să explorăm Valea Stejarului și ce-o mai fi ce n-o fi la drumul mare.

Pe Valea Stejarului, densitatea de termopane este ceva mai scăzută și dăm (nu rar) peste gospodării din lemn frumos renovate sau chiar recente, semn că oamenii locului încă se mai regăsesc în specificul zonei și nu se sfiesc să își afirme, astfel, identitatea.
Fiecare poartă îți spune câte ceva despre cine și când a sculptat-o, care este starea materială a proprietarilor gospodăriei, meșteșugul cu care se îndeletnicește capul familiei, ocazia sau pretextul pentru care a fost comandată/ridicată etc.

La fel ca în Bârsana, biserica din lemn este cocoțată pe un deal cu livadă.
De aici, satul și împrejurimile se văd bine, iar impresia de la poarta bisericii este că aceasta le veghează.

Biserica veche își duce veacul alături de una de dată mai recentă, mai mare și mai bogat ornamentată, însă acoperită, mai convenabil, cu tablă.

Cu excepția unei femei ieșite să adune niște fân, locul este încremenit în dogoarea amiezii...
Biserica veche este, la fel ca la Bârsana, mai mică, mai discretă, aducând mai aproape omul de natură și de sacru.

Din nou, relația dintre detaliu și ansamblu este evidentă, demonstrând nu doar o bună înțelegere a lemnului ca material de construcție, ci mai ales coerență între gândire, simțire și faptă, respectiv răbdare și consecvență, atribute cărora am cam ajuns să le ducem dorul în ziua de azi.

Înapoi în sat, ajungem la Moș Pupăză, unul dintre cei mai cunoscuți artizani din zonă când vine vorba despre sculptatul în lemn.

Din păcate, Moș Pupăză e plecat la spital (căzuse și se lovise), așa că stăm de vorbă cu bunica, ginerele și nepoțelul. Par oricând gata de musafiri, iar bunica (pe care o cheamă Ioana, ca și mine) este de o bunăvoință molipsitoare.

Ginerele a acceptat să ducă mai departe meșteșugul, condiția părând a fi de a putea să își construiască propria casă în stil „modern”.

Momentan, se lucrează la o comandă de rame pentru niște panouri turistice în zonă. Un cocoș patrulează vigilent în timp ce găinile stau cuibărite dedesubt, în rumeguș...

Sunt lăsată să îmi bag nasul nestingherită prin atelier, de unde ies cu un respect crescut față de cei care pot îmbânzi un asemenea haos și transforma niște biete scânduri în minunate sculpturi...
Ne luăm și noi, amintire, un fus cu zurgălăi...

În loc să ni se inducă ideea că vizita ar trebui să se apropie de final, ni se dezvăluie secretul vivacității lui Moș Pupăză, adică palinca ascunsă în toiagul sculptat (sau botă), din care suntem poftiți și noi să gustăm. Dacă până în clipa respectivă mie nu îmi plăceau băuturile tari, ei bine mi-am schimbat părerea...
Mai mult decât atât, suntem poftiți în casă, pe o ușă deasupra căreia stau rânduite o mulțime de talăngi, semn că Moș Pupăză o fi având și unele porniri de colecționar (amintindu-mi de Nicolae Popa din Târpești)...
În casă, bunica, nepotul și „prietena” lui stau cuminți până mă instalez eu cu trepied și alea-alea, căci le place să fie pozați împreună. Copii sunt la vârsta aceea când bunica încă este o prezență minunată, dorită, căutată.
Încăperea este mobilată chiar de Moș Pupăză, care nu pare să fi îmbrățișat vreodată pragmatismul și utilitarismul dacă e să judecăm după cât timp i-a luat să facă biblioteca și dulapul...

Poarta, casa, mobila din casă, micile obiecte, toate pun omul modern în fața unei dileme. Ce impuls ilogic îl determină pe Moș Pupăză și pe alții ca el să se dedice cu atâta zel unor aspecte atât de nepractice? Adică, până la urmă, o poartă nu e decât o cale de acces printr-o îngrăditură ce desparte domeniul public de cel privat, iar un dulap nu este decât o cutie mai mare pentru depozitat haine. Probabil că aici, la capătul lumii, Moș Pupăză chiar n-are ce face de se apucă să inventeze toiagul-sticlă și să adune tălăngi...

Eu una cred că abia astfel de preocupări dau sens și savoare existenței. De fiecare dată când mi-am „eficientizat” viața, orientând-o doar spre lucruri utile și necesare prin prisma unor exigențe economice, sociale și profesionale care încep cu „trebuie să” și „e bine să”, m-am dus la culcare posacă și m-am sculat la fel de posacă a doua zi. Da, sunt programată de mică să bifez tot ce e de bifat într-un cv, iar mecanismele de auto-învinuire încă funcționează în caz de abateri, însă eu cred că „viața [mea/noastră] e în altă parte” (M. Kundera).

În fine, revenim... însă nu pentru mult timp, căci o altă „ciudățenie” din ograda lui Moș Pupăză deschide următoarea acoladă. Anume, am observat inclusiv la tineret aceleași simptome, deși parcă s-a decretat deja că tradițiile românești nu mai sunt contagioase, implicit nici periculoase. Aici însă, nimic nu era mai fascinant pentru nepotul în vârstă de 4 ani, după cum am aflat noi de la ginere, decât să stea să îl urmărească și să îl imite pe bunicul (cu îndemânare și talent aș adăuga eu)...

...sau să învețe să cânte din „ceteră” în timp ce bunica îi ține isonul cu vocea tremurândă de emoțe iar prietena e, evident, căzută în admirație...
Ce bine însă că pantele abrupte nu ne lasă să ne obosim intelectul prea mult cu astfel de probleme odată plecați de la fața locului, însă îmi iau temă pe acasă să văd ce înțeleg eu din toate astea și, mai ales, cum să reacționez. De pildă, aș putea încerca să mă gândesc singurică fără să mă uit la tv dacă sau nu „Românica” este într-adevăr și iremediabil succesoarea României pe harta lumii. În acest caz, ar trebui, nu, să îmi asum și riscul de a ajunge la concluzia că poate nu e chiar așa. Sau, mai grav, că poate fi așa doar în măsura în care cei în pașaportul cărora scrie România (adică și eu) ajung să creadă astfel și să se comporte ca atare. Și ce-ar fi de făcut în cazul ăsta? Ei bine, atunci aș putea să îi invit pe toți aceia care cred că România și românii sunt de c***t să își îndrepte pașii spre locuri care li se par mai plăcut înmiresmate și să ne lase pe noi, ăștia c*****oși, să ne vedem de ale noastre. Printre altele, s-ar reduce incidența crizelor identitare în rândul celor ca mine, care am putea trăi mai frumos dacă ne-am respecta ceva mai mult (pe sine, între noi, țara, viața) și nu am mai pune, pasiv, botul la toate tâmpeniile.

[Scuze dacă v-am zgâriat cu țepii asterixurilor; expresia nu îmi aparține, am auzit-o recent spusă cu multă convingere și aici nu am vrut decât să o redau suficient de fidel pentru a îmi putea exprima reacția.] Și asa, „cele rele să se spele...

...cele bune să se-adune”...

...iar eu închei recomandu-vă încă o dată să vă faceți cadou o excursie în Maramureș cu popas la familia Borlean din Vadu Izei sau, dacă nu puteți pleca, să vă procurați superbul album Maramureș, Țara lemnului (foto Dan Dinescu, text Ana Bârcă), disponibil și în engleză sau franceză. Am descoperit (cu adevărat) acest album uitat în bibliotecă după ce m-am întors acasă. Fotografiile sunt printre cele mai expresive pe care le-am văzut până acum, poate și datorită faptului că albumul nu este încropit în grabă, ci acoperă mai multe decenii de fotografie și, mai ales, este construit pe o relație intimă cu oamenii și locurile. Asta este explicația, cred eu, pentru calitatea mult mai slabă a comentariilor și fotografiilor mele: am poposit prea puțin pe unde am trecut, mulțumindu-mă cu o degustare rapidă. Poate că, grăbindu-mă mai încet data viitoare, voi acoperi mai puțină distanță dar voi descoperi mai multă substanță.
PS: explicația pentru titlul postării este că ne-am deplasat mult cu autostopul în această tură, găsind că este destul de rapid, ieftin și pitoresc. Dealtfel, nu eram singurii, putând spune că ne-am încadrat și noi în specificul zonei la capitolul transport... aviz amatorilor!

Natură vs arhitectură și clipă vs veșnicie

2011-06-26T15:29:00.039+03:00

Cuvintele vin greu după atâtea luni de absență despre care nu voi vorbi acum și poate nici mai târziu. Ar fi mai simplu dacă nu aș fi eliminat deja varianta de a povesti pur și simplu ce mi s-a mai întâmplat, pe unde am mai fost și ce-am mai făcut. Nu îmi este clar ce voi pune în locul clasicului „raport de tură”, căci mai important pentru mine acum este să regăsesc acel firesc simplu și esențial, ajuns nefiresc într-o lume tot mai absurdă. Aici sunt în lumea mea, unde orice îmi este permis, inclusiv și mai ales o logică personală fără prea multe explicații.

În fine, m-am decis și va provoc la un traseu vizual pe un drum cu două benzi fără linie continuă sau limită de viteză, pornind de la cele mai recente fotografii făcute în Munții Apuseni și în cetatea orașului Alba Iulia, două destinații pe care le recomand oricui. Să nu mai pierdem vremea, așa că la drum!
Poarta deschide calea...
Direcția e clară...
Priveliștea ni se dezvăluie...
Și trecem pe sub nelipsitul turn...
De la fereastra cu verdeață...
Regina ne primește iar frumusețea sa ne lasă fără grai...
Oștenii patrulează mereu gata de atac și apărare...
Iar rebelii prinși sunt supuși caznelor...
Și-apoi duși la spânzurătoare...
Pașnici fiind, scăpăm nevătămați, dar suntem copleșiți de pofte...
Apa ne răcorește amiaza...
Revigorați, hălăduim printre flori...
Și descoperim că fiecare lume are propriile sale monumente...
O adevărată artă a împletiturilor...
Îmbinărilor...
Îmbrățișărilor...
Coloane felurite...
Și propria geometrie în spațiu...
Un viitor sfidând gravitația...
Și-un mod de a privi spre infinit...

Până la urmă, ne sunt de ajuns niște simple flori și niște oameni dragi pentru a recupera prezentul, timpul uitat. Căzut în dizgrație, prezentul este singurul timp în care ne avem de fapt, chiar și când contemplăm trecutul sigilat în pietre sau aspirăm la un anume viitor...

Aceste lucruri mi-au fost reamintite de Zada Chiriac, ursitoarea mea de cinci ani jumătate...
...și Ana Chiriac, spiridușul care a aterizat pe planeta Pământ acum doi ani și un pic direct în brațele lui Vali...

Cine n-are ursitoare și spiriduși, să-și cumpere!

Cocoțați, plouați, îngropați, sărați, afumați și-mbrățișați

2010-10-19T09:30:00.020+03:00

A trebuit să vină vacanţa de iarnă ca să apuc să postez despre cum am petrecut în octombrie... În ultima perioada am fost bântuită de ghinioane legate de sănătate şi muncă, aşa că nu prea am apucat să ţin pasul. Nici multă inspiraţie nu am, dar vreau să fac această postare pentru că vreau să vă recomand o nouă destinaţie (cel puţin una "nouă" pentru mine).

În fine. Chiar dacă postarea asta e cam fără condimente (şi trebuie să recunosc că fotografiile nu sunt făcute de mine ci de Cătălin), ne-am bucurat să petrecem un an de căsnicie şi ziua mea în Cheile Turzii alături de Lush, Andra şi Ivona.
Zona asta ne este foarte dragă...
Puhoaiele au distrus podurile peste Hăşdate, trecerea improvizată dându-mi câteva emoţii, mai ales că am trecut şi pe ploaie.
Turnul Ascuţit - mi-ar plăcea să îl caţăr din nou...
Lush, Andra şi Ivona nu au mai fost niciodată pe aici, dar Cătălin este un ghid bun.
Planul este ca Lush, Andra şi Ivona să facă o tură de recunoaştere, iar Cătălin şi cu mine să căţărăm Creasta Hans Gora, care de jos arată foarte spectaculos.
Ne despărţim şi noi doi începem să urcăm spre baza traseului, câştigând în acelaşi timp perspectivă asupra Peretelui Uriaş de vizavi.
Râul se vede tot mai mic.
Creasta Hans Gora arată foarte fain, ca o lamă desprinsă din perete.
Alături, Colţul Rotunjit.
Începem să căţărăm. Traseul este uşor, dar deosebit de pitoresc şi aerian.
Prize din belşug. Cruxul are gradul 7, dar în rest traseul are paşi de de gradul 4+ până la gradul 6, adică intervalul meu de comfort fără antrenament.
Cătălin înainte de a dispărea din vizor.
Vin şi eu din urmă...
Şi iar...Şi iar...
Suntem la o fereastră foarte fotogenică prin care cam bate vântul.
Între timp, Lush, Andra şi Ivona fac turul Cheilor şi ne reperează în traseu, făcându-ne această poză...
Lungimea este foarte uşoară dar şi foarte expusă... Îmi place mult imaginea asta...
Cătălin mă aşteaptă la finiş...
...şi se amuză...
Ultimele mişcări pe stâncă...
Ajungem în vârful unde se află crucea în memoria lui Hans Gora, primul alpinist mort în Cheile Turzii (din păcate nu şi ultimul, cel mai recent accident mortal având loc chiar vara asta).
Ultima porţiune se face pe picioare, dar e atât de îngustă încât nu prea îţi vine să stai în picioare. Metodele "paianjen" şi "râmă" par mai sigure...
Întrucât traseul este pe o lamă de stâncă monolit, ne dăm jos în rapel, ocazie ideală pentru a repeta nişte tehnici de auto-asigurare.
Suntem foarte bucuroşi de experienţă iar vremea a ţinut cu noi...
...dar atât, căci până a doua zi s-a stricat şi s-a pus pe mocănească. Ploaia măruntă ne cam frustrează, dar până la urmă hotărâm că aşa cum noi nu putem controla vremea, nici vremea nu ne poate controla pe noi... şi pornim la plimbare.
E urât cu draci şi nu avem apă, dar avem simţul umorului...
De partea cealaltă a Cheilor se vede că a venit toamna...
Coborâm şi ne bucurăm de decor.
Încercăm să ne încălzim cu nişte bere rece şi alte partide de râs...
Ne întoarcem prin Chei şi descoperim ultima victimă a naturii dezlănţuite... :-)
Explorăm peştera Cetăţaua Mică...
Vizavi, Cetăţaua Mare...
Înapoi la corturi, asistăm la o luptă pe viaţă şi pe moarte între doi berbeci. Am fost foarte impresionaţi. Mirosea a testosteron până la noi...
Ne amuzăm de ploaie, ne împrăştiem de râs vizionând în cort un film SF la laptop (Splice, un adevărat deliciu cinematografic, pardon, vroiam să spun delict) şi ne pornim spre casă... Cătălin (cred) propune să vizităm salina Turda. De ce nu? Şi-aşa asta a post mai mult o ieşire de pensionăreală... Zis şi făcut...
La intrare ni se pare cam scump şi mergem cam 1 km printr-un tunel puţin interesant. Ceea ce descoperim însă ne lasă MASCĂ...
Salina este impresionantă din toate punctele de vedere. A fost reamenajată recent cu mult bun gust şi nu prea ne simţim în Românica zilelor noastre. Cum ar spune bunul meu prieten Mike, e "ca'n Germania".
Cum nu era în plan să vizităm salina, fireşte că s-au întrunit toate condiţiile pentru a ne întâlni cu prietenii noştrii Radu şi Mike. E, cred, a 4-a oară că ni se întâmplă asta...
Decorul este de film SF gen Dune. Ne place FOARTE TARE...
Depozitul de sare este foarte interesant de privit...
Ne dăm şi cu barca pe lacul de pe fundul salinei...
Suntem uimiţi de spaţiu şi atmosfera...
Ne uităm pe hartă să vedem ce mai e de explorat...
Coborâm şi urcăm pe jos, sute de trepte...
Nu ne dăm seama cum trec orele...
Detaliile sunt extrem de interesante...
Citim istoria salinei în broşură şi călătorim înapoi în timp...
...şi înainte, căci, după cum spuneam, decorul este SF...
...hmm... oare suntem în filmul corect? Mi se pare cam... Alien...
Găsim însă culoarul de 1 km, o distanţă numai bună pentru o transiţie a psihicului înapoi la realitatea cotidiană...
...pe care o înfruntăm abia după ce ne ghiftuim bine cu nişte delicioase plăcinte ardeleneşti la crâşma de lângă salină. Zău, dacă vreodată mergeţi la căţărat în Cheile Turzii şi vremea nu ţine cu voi sau vă dor ciolanele, mergeţi la Salina Turda! Chiar şi dacă nu vă dor, merită să mergeţi! Am zis!

Suspendați în candelabrul Bucegilor

2010-09-22T17:23:00.028+03:00

A trecut o lună de zile de când am hălăduit prin văile Bucegilor cu gândul de a reveni cât mai curând la cățărat trasee lungi și frumoase. Iată că ocazia s-a ivit din nou, sau am ivit-o noi mai bine zis.
De data asta am venit „cu bibliografia citită și fișată”. Mă refer la Amintirile unui alpinist de Niculae Baticu (1981). Chiar așteptam cu nerăbdare ocazia de a vă îmbia să citiți și voi această carte. În prefață, Șerban Țițeica începe prin a-și mărturisi plăcerea resimțită citind aceste memorii, convins fiind că „și generațiile mai noi de alpiniști din țara noastră vor manifesta același interes și vor simți aceeași plăcere”. În ceea ce mă privește, n-oi fi eu chiar o alpinistă cu normă întreagă, dar în rest omul nu s-a înșelat. Alături de jurnalul lui Cuxi, Amintirile... lui Baticu sunt o lectură obligatorie pentru oricine este interesat de alpinismul românesc, mai ales că, pe lângă lecția de istorie („întâmplări reale petrecute pe munte în decursul câtorva decenii, când semnatarul s-a străduit, alături de alții, să determine o opinie, o atitudine într-o vreme de pionierat în țara noastră” - N.B.), „din ele se desprinde o anumită atitudine, să-i zic morală, față de munte și față de mersul la munte, indiferent de gradul de dificultate a traseului parcurs.” (Ș.Ț.)

După un drum de noapte cu mașina, Vlad C și cu mine copilot adormit ajungem în Bușteni pe o vreme impecabilă, unde ni se alătură Cătălin, „fiul munților”. Baticu, bucureștean de loc, povestește cum a reacționat el când a văzut munții (întâmplător aceeași priveliște) pentru prima dată:
„- Gogule, aceia sunt munți?
- Nu, ceea ce vezi tu sunt dealurile. Până la munții adevărați mai avem de mers...
În seara aceea n-am văzut munții deoarece, îndată după Câmpina, a început să plouă mărunt. ...
M-am sculat și am alergat la fereastra verandei de la etaj. Panorama din fața ochilor mi-a înăbușit aproape respirația. Cerul era senin, atmosfera clară, pură, ca după ploaie. Chiar în dreptul ferestrei, unde stăteam parcă înmărmurit, se înălța Caraimanul... Nu-mi venea să mă desprind de la fereastră. Niciodată nu-mi imaginasem că așa arată munții, cu păduri imense așezate în terase, ca-ntr-un amfiteatru, cu pereți de stâncă verticali, uneori crenelați, și cu vârfuri semețe. Ei erau atât de aproape de mine, încât aveam credința că, dacă... aș întinde mâna, i-aș putea pipăi.” (N.B., p.22) Asta se întâmpla pe data de 29 iunie 1929...
...dar se mai întâmplă și în zilele noastre. Mă regăsesc și eu întrucâtva în reacția lui Baticu. De fiecare dată când văd pereții Bucegilor mă ia cu fluturi în stomac și furnici în talpă. Efectul este amplificat de faptul că nu sunt eu în cine știe ce formă, ceea ce mă face să mă simt ca un mic David în fața lui Goliat...
Cătălin, după două săptămâni petrecute pe munte (Crai, Apuseni), abia așteaptă să se debaraseze de niște calabalâc mirositor și să-și refacă rucsacul, umplându-l de data asta cu fierătaniile de cocoț. Astfel echipați, ne pornim agale prin pădurea de pe coama Munticelului spre refugiul Coștila.
Pe alocuri e plin de clopoței pistruiați...
Mai sus de izvor, pădurea se deschide făcând loc priveliștii alpine către Peretele Vulturilor sau Policandrului (policandru înseamnă candelabru).
Cătălin vine cu ideea de a cățăra împreună Fisura Suspendată, unul din traseele clasice mai ușoare din acest perete. Ideea mă ia prin surprindere și mi se pare ușor năstrușnică. Am trecut de mai multe ori prin punctul acesta cu perspectivă dar nu m-am imaginat niciodată cocoțată într-un candelabru al vulturilor, ca să zic așa.
Până la refugiul Coștila nu mai e decât de traversat trei vâlcele, primul fiind Vâlcelul Policandrului. Ce nume! În caz că nu știați de unde vine... „De la voia bună, la urcuș, toți eram stăpâniți acum de o stare de pesimism, de teamă. Pentru a schimba atmosfera, cineva a început să glumească, spunând că locul unde ne aflam miroase a policandru. Gluma aceasta a trecut de la unul la altul, fiind mereu rostită de cei din grup de fiecare dată când aveau de coborât o porțiune de teren dificilă. La Bușteni, ne-am hotărât să-i spunem vâlcelului acela Vâlcelul Policandrului” (N.B., 24 aprilie 1934, p.40).
În fine, ajungem în Valea Coștilei și apoi la refugiu chiar înainte de amiază.
Odată dat rucsacul jos din spate și pusă burta la cale, ideea lui Cătălin începe să îmi surâdă. Fisura Suspendată ar fi o „premieră” pentru toți trei. Premiera propriu-zisă aparține lui Aurel Irimia și a fost făcută în 1956. O schiță a traseului este disponibilă AICI. Ce făcea Baticu la momentul respectiv? Păi doar vreo 15 ani de temniță comunistă...
Mă simt mult mai în formă decât acum o lună, evident de la faptul că am reluat mișcarea și mersul pe munte. „Cineva a întrebat-o pe Olly cum face de merge așa de bine pe munte. Ea a răspuns: - Foarte simplu: în fiecare duminică și zi de sărbătoare, urc o vale și cobor o vale.” (N.B., aprilie 1934, p.41)
Țancul Mic este deosebit de fotogenic din unghiul în care ne aflăm în urcușul nostru pe Vâlcelul Uriașilor (sau Vâlcelul Pietros), dar nu mi se pare deloc mic, mai ales de la refugiu.
Întrucât acesta este primul meu traseu de cățărare în Bucegi, hotărâm ca Vlad să meargă cap de coardă, eu să fiu a doua iar Cătălin să vină ultimul, în caz că aș avea nevoie de ajutor. În prima lungime ne angajăm mai întâi într-un horn surplombant care însă oferă destule posibilități...
...după care avansăm la limita dintre stâncă și iarbă.
Lungimea îmi iese la liber iar contactul cu roca (nu mai pusesem mâna pe stâncă de multe luni de zile) îmi reactivează cunoștințele și mă umple de entuziasm. Cătălin este cel puțin la fel de încântat de încântarea mea.
A doua lungime este cea mai „sclemboasă”, cum ar spune Vlad, pentru că reprezintă un lung traverseu ascendent pe ierbotenii alunecoase la picioare.
În fine, asta nu face decât să ne sporească dorința de a cățăra efectiv...
... ceea ce vom face din plin în următoarele lungimi.
Pe măsură ce câștigăm în înălțime, Țancul Mic se vede, în sfârșit, ca un țanc mic...
Regruparea este aeriană, dar comodă. Perspectivele sunt multiple...
Următoarea lungime ne pune în fața unui diedru vertical care are capac o surplombă.
Vlad urcă, moșmondește puțin și apoi dispare după burta surplombei.
Vine rândul meu. Din fericire, între cele câteva praguri mai mari trec făcând șpraițuri cu ajutorul asperităților specifice conglomeratului (care este de fapt pietriș cimentat), astfel încât îmi conserv rezervele anemice de forță pentru surplombă.
Recunosc că am tras de vreo două bucle în pasajul respectiv, dar a fost frumos și foarte aerian. Nici că se poate un nume mai potrivit pentru acest traseu - Fisura Suspendată. Următoarea regrupare este grozavă. Contrar aparențelor, felul în care am reușit să mă înțepenesc în fisură este destul de comod, așa că îmi revine sarcina să am grijă de corzi.
Aduce puțin cu tavanele din Fisura Albastră (pasaj pe care eu îl știu din pozele lui Cătălin, mai exact din cea pe care o avem pe desktop la calculator).
La nas, corzile, iar deasupra, Buștenii. Baticu povestește că prima dată a văzut o coardă (pe atunci din cânepă) în 1934: „odată, dimineața la plecare, am văzut trei-patru persoane îmbrăcate cam straniu. Aveau atârnate frânghii, de gât și de umeri, purtau bucăți de fier pe la brâu, purtau ciocane și alte unelte în mâini. Semănau cu niște coșari, dar nu erau negri de funingine ca aceștia. Am pufnit în râs. Olly m-a mustrat, spunându-mi că oamenii pe care-i vedeam sunt cei mai buni alpiniști ai noștri. ” (N.B., p.44)
Traseul ăsta - primul meu traseu clasic în Bucegi - îmi place la nebunie. Șpraițuri, bavareze, pasaje de față, surplombe, ramonaje, toate într-o succesiune care mă stimulează să cațăr mult peste nivelul meu actual, conform lui Cătălin. Ține, bre, scărița asta că dacă mă motivez nu-mi trebuie!
„Gimnastica cățărării mi-a plăcut mai mult decât mersul pe poteci. Este un joc al tinereții, al forței, al minții, dar și al iscusinței.” (N.B., p.42)
Traseul iese într-o mică strungă...
...unde facem clasicul autoportret de grup și chițcăim la vederea peretelui Coștilei, plin și el de trasee.
Acum însă că am cățărat primul meu traseu clasic în Bucegi, urmează și prima mea retragere după un traseu clasic în Bucegi...
Ehe, la vale nu-i ca la deal, tot așa cum iarna nu-i ca vara. De când cu buba la genunchi, coborârile sunt pentru mine crux-ul traseului. Nimic nou sub soare însă, căci „așa e la munte. De urcat urci mai ușor, dar când e vorba să cobori, lucrurile se complică... am învățat că înainte de a ști să te cațări trebuie să ști să cobori.” (N.B., 24 aprilie 1934, p.39).
Coborâm pe Coama cu Jnepeni, care jnepeni au deveni astfel prietenii mei cei mai buni pentru că au fost alături de mine și nu m-au lăsat la greu.
„...mi-am dat seama că locurile nu sunt așa de sălbatice cum le vedeam de sus din strungă. Mi-am zis: ce înseamnă prima impresie și perspectiva! Iar am învățat ceva. Numai de aproape, de la fața locului, poți să-ți dai cu adevărat seama de situație. Perspectiva te înșeală.” (N.B., p.43)
Totuși, genunchii încep să scârțâie rău de tot și să protesteze, motiv pentru care cobor cu viteza melcului și semăn întrucâtva cu un melc, preferând să mă „scurg” la vale decât să pășesc. La primii brazi mă scutesc de câțiva zeci de metri buni prin două rapeluri, dar tot ajungem pe întuneric la refugiu. Eh, lasă, voie bună să fie!

A doua zi, băieții se trezesc la 5 pentru ca cel târziu la 7 să fie în peretele Văii Albe, unde de mult își doreau să cațere traseul Speranței (6B), unul dintre cele mai lungi și grele trasee din țară.
Între timp, fac și eu ochi și scot nasul afară din refugiu.
Vremea este superbă, așa că îmi propun să petrec ziua ca gușterul la soare, cu o carte în mână. Cartea e mai mult de formă, căci de-a lungul zilei se perindă pe la refugiu tot felul de oameni și stăm de vorbă. Apare și Cătălin Șerban din București, dar dispare rapid pentru niște trasee solo. Mă gândesc să îl însoțesc, dar gândul nu apucă să prindă rădăcini întrucât nu poate trece de genunchi.
Cătălin va povesti cu siguranță pe site-ul lui toată aventura lor din traseul Speranței, dar pentru că nu se știe când va apuca acest soț hoinar să mai dea pe-acasă și să depene amintiri (deocamdată le adună într-un ritm amețitor), nu mă pot abține să nu vă ofer o mică avanpremieră...

...iată-l pe Cătălin mic-mic în peretele scăldat în lumina soarelui la răsărit (foto Vlad).
...și pe Vlad mic-mic la rândul lui, gata să fie înghițit de hăul care nu încape nici măcar în super-angularul noului aparat foto al lui Cătălin.
Înapoi la Cătălin, care citește... presa?... (de fapt, schița traseului, după ce experiența intensă a rătăcirii în acest perete imens anul trecut cu Vali l-a învățat minte).
Băieții mei sunt niște zmei...
La Amvon, punctul cel mai tare al traseului, Vlad vrea cu tot dinadinsul să avanseze cu spatele...
Mi-ar plăcea și mie să gust experiența cățăratului în acest perete, pentru început cu un traseu mai pe puterile mele - Lespezilor (5A).
Pintenul Văii Albe, fotogenic învăluit în ceață...
Cătălin și-a dezvoltat mult ochiul fotografic în ultimii ani și îl suprinde pe Vlad în niște cadre foarte sugestive care ar putea foarte bine fi pe coperta unei reviste de alpinism.
„Tot din lipsă de informare... nu s-a admis să se poate cățăra pe verticală. Așa îmi amintesc că într-o seară, după ședința de club, Nae Dimitriu tot învârtea o revistă străină... pe a cărei copertă se putea vedea un cățărător urcând pe verticală. Nae a înclinat-o spre stânga dând pantei o înclinare de 60-70 de grade, după care a spus: Cam așa trebuie să fi fost. Ce încearcă ăștia să ne pună bărbi?!” (N.B., prin 1936, p.98-99)Băieții au terminat traseul și au coborât pe lumină, bucuroși și obosiți. Din nou îl evoc pe Baticu, anume o auto-caracterizare care li se potrivește și băieților mei: „țin să spun că eu nu am mers niciodată la munte cu gând să ajung vedetă, să mă afirm în fața prietenilor, ci numai pentru frumusețile întâlnite, pentru plăcerea acelui exercițiu ce se numește cățărare. Aceasta este atitudinea pe care ar trebui să o aibă oricine merge la munte.”
Chiar înainte să se însereze apare și Cătălin Șerban din traseele lui solo. Ne mirăm că a coborât în papuceii de cocoț. Cu stilul său mucalit caracteristic, ne povestește cum cineva i-a furat papucii, frontala și niște asigurări mobile (scumpe) de la baza traseului în care se afla. Treaba asta ne lasă fără replică și ne întristează. Nu pot să îmi imaginez ce fel de om o fi acela care lasă un cățărător fără încălțăminte, lanternă și echipament într-un asemenea loc. Nu pot fi decât urmașii acelor „nemernici, îmbrăcați în haine de om civilizat, dar cu sufletul rămas tot necioplit” despre care se vorbește în primul anuar al Touring Clubului Român din 1926.

Prin contrast, Baticu povestește cum au găsit o dată un vindiac (habar n-am ce-i ăla) pe un scaun în gara din Bușteni și și-au adus aminte la cine îl mai văzuseră. L-au luat, l-au păstrat și când l-au revăzut pe om i l-au dat. Omul a spus: „Am observat lipsa lui în tren, dar nu mă așteptam să-l găsesc. Sunteți niște băieți minunați.” (N.B., p. 130)

...dar...

„Aflat pe ultimul prag al vieții, mă îngrozesc când privesc în urmă. Mă întreb, de ce unii oameni nu vor să învețe a trăi civilizat, cu respect unul față de celălalt, față de bunurile aproapelui sau ale obștei, față de natură, față de tot ce ne-nconjură? De ce când ajung în cel mai splendid templu al naturii, MUNTELE, uită de bruma, de spoiala de educație și civilizație pe care o au, lăsând libere baierele instinctelor animalice, barbare, huliganice?” (N.B., p.59-60). Oare când vom evolua ca specie, ca nație? După ce vom dispărea?

Și uite așa, cred că am prins ultimele zile de vară din Bucegi. Duminca a venit cu ceață și vânt...
...iar noi ne-am retras înapoi spre casele noastre, plănuind însă următoarele ieșiri. Pe 20 octombrie se fac 75 de ani de la premiera primului traseu de cățărare din țară - traseul Furcile din peretele Gălbenele, aici în Bucegi. Cine a fost principalul protagonist? Niculae Baticu.
Dacă vă întrebați cine a fost totuși acest Niculae Baticu de v-am împuiat capul cu zicerile sale, Dinu Mititeanu vă spune pe scurt AICI. În anii '80-'90, era un moșuleț care se plimba pe la poalele Bucegilor, ușor de trecut cu vederea. „De la pereți, la văi și apoi la potecă, am coborât scara... ca la început, continui să merg, mai încet și mai pe la poalele munților, cu aceeași dragoste ca în trecut.” (N.B., p.218)

Acum, cine știe... Dacă e să mă iau după cuvintele lui Reinhold Messner pe care Baticu le invocă în deschiderea cărții sale de amintiri - „Alpinismul este o formă de viață...” - poate că el a devenit acest fluturaș de stâncă (Tichodroma muraria) care s-a apropiat curios de Cătălin în Speranței...

Merită să mergem în Ceahlău?

2010-09-13T20:08:00.017+03:00

„Dacă vrei să știi ce-nseamnă un munte, televizorul nu-ți va spune prea multe...”

Ceva de genul ăsta trebuie să fi fost în capul Cristinei când m-a sunat să mă întrebe dacă nu vreau să mergem în Ceahlau duminică. Păi vreau! La fel și Julie, Tudor și Ionuț...
Ajungem la Izvorul Muntelui fără prea multe aranjamente și ne propunem să urcăm prin Poiana Maicilor. Ziua se anunța superbă, iar starea de spirit la fel. Nici nu ne-am dat seama când am ieșit în poiană după o oră de mers și pălăvrăgeală.
Iarba este năpădită de pânze de paianjen foarte fotogenic încărcate cu rouă...
Și, că tot sunt cu ochii la firul ierbii...
Soarele este puternic, dar aerul este surprinzător de rece și atmosfera limpede, numai bună pentru fotografie. Mă simt într-o formă excelentă din toate punctele de vedere!
Priveliștea din Poiana Maicilor spre abrupt este irezistibilă iar noi avem timp berechet, așa că ne oprim, admirăm și ronțăim mere...
...după care ne pornim din nou prin pădurea „strămoșească”...
...și, din loc în loc, iar ne oprim să admirăm peisajul...
Aaa... uite și sursa cerceilor mei cu cireșele!
Sunt asortată toată - bluză, rucsac, bețe de trekking, cercei, obraji...
Aerul ăsta de munte face poftă de mâncare... Nu râdeți... Molfăitul a fost la ordinea zilei în micul și veselul nostru grup.
Zona este deosebită...
...indiferent cum ții aparatul...
Nu sunt singura fotoreporteriță!
Priveliștea spre Izvorul Muntelui încă aduce a vară.
Ne apropiem de Clăile lui Miron, pe unde vom urca spre platou.
Zona este abruptă dar ușoară și seamănă cu un amfiteatru.
Tudor servește drept referință pentru a aprecia înălțimea uneia din clăi (care, de fapt, pornește mult mai de jos).
Panta puternic înclinată ne readuce cu nasul la firul ierbii...
De la distanță, urcușul pare mai greu și mai lung decât este în realitate. Ajungem foarte repede pe platou, unde mai întâi ne afundăm în ultimele pâlcuri de pădure amestecată cu jneapăn și ienupăr.
Mai aruncăm o privire în urmă, cam în contre-jour...
...și ne îndreptăm apoi atenția către Coloana Dorică, unde vom face un nou popas pentru a alimenta din nou prea harnicele noastre burți.
Constatăm o noutate în peisaj - construcția (recentă) a unei mici cabane.
Continuăm apoi, invocând diverse adjective laudative la adresa vremii și peisajului.
Suntem plini de energie și voie bună, așa încât totul ni se pare că se derulează cu repeziciune. Ajungem la zona de campare de lângă Dochia.
Deși te-ai aștepta ca frumusețea peisajului și banalitatea potecii să ne țină numai cu ochii pe sus...
...nasul meu a rămas la firul ierbii și a detectat o omidă uriașă... dar URIAȘĂ, vă rog să mă credeți! Cristina se întreabă ce soi de fluture o fi ieșind din ea. Știe cineva?
Nici nu apuc să mă ridic de lângă omidă, că o imortalizez pe Julie în poza mea preferată din această ieșire.
Peste tot e plin de flori albastre. Din păcate, cunoștințele mele de botanică sunt varză, plantă care nu crește la munte...
Încă doi pași și ajungem la Cabana Dochia, un nou prilej pentru a ne pune burțile la cale. De mult n-am mai mâncat atât de mult în timpul unei zile la munte. Formula succesului în cazul meu este să mânânc bine seara și ceva rapid dimineața, așa având energie întreaga zi.
La Dochia însă mintea nu mai judecă limpede, căci burțile tânjesc după o siestă la soare. Suntem dezorientați și nu știm încotro, dar ne hotărâm până la urmă să ne îndreptăm spre Toaca, la insistențele lui Tudor.
Noi fetele avem însă chef de taclale și leneveală, așa că rămânem în urmă și încetiniiiiiim... până ne oprim cu totul. Cristina și Julie povestesc...
...în timp ce eu mă tolănesc și capitulez, adormind de-a binelea în zumzetul vocilor lor...
Când băieții revin, aruncăm o ultimă privire spre Toaca...
...și alegem să coborâm pe Lutul Roșu pentru a explora puțin Detunatele și Camera Pătrată.
Zona este foarte aproape de potecă dar foarte sălbatică, rezultatul unei prăbușiri la care mi-ar fi plăcut să asist (dar de la distanță).
Conglomeratul s-a fracturat în unghiuri drepte, dând naștele unei aglomerări de... cuburi...
Camera Pătrată arată ca și cum ar fi fost făcută de mâna omului, mai exact de voinicii mei - Tudor, Julie, Ionuț și Cristina...
...dar tot eu sunt cea mai tare!
Suntem curioși să vedem ce se mai ascunde în zonă, așa că din câteva mișcări de cățărare ușoară explorăm zona și ne imaginăm cum ar fi să cățărăm aici.
De fapt, aici chiar s-a cățărat într-o vreme, dovadă fiind cele câteva pitoane pe care le găsim undeva în spatele Camerei Pătrate.
Ar merge un șpraiț...
Lumina dupamiezii învăluie totul într-o aură de poveste. În timp ce Julie este mai contemplativă...
Tudor, cuprins de bucurie, sare ca o căpriță, folosindu-se de tehnica învățată practicând parcours, unul din cele 54,38 de sporturi pe care le are la degetul mic...
La un moment dat, iureșul nostru încetează brusc la auzul un șuierat metalic a cărui intensitate crește atât de rapid și atât de aproape de noi fără să îi știm sursa că inimile noastre uită să mai bată iar noi rămânem împietriți. Pentru o clipă, sunetul seamănă cu un Boeing gata de aterizare. Pe lângă noi trece în picaj o pasăre răpitoare. Un val de adrenalină ne invadează trupurile.

Astăzi în fața UMF-ului m-am întâlnit cu un grup de studenți care m-au întrebat dacă merită să meargă în Ceahlău zilele astea. „Dacă vrei să știi ce-nseamnă un munte, televizorul nu-ți va spune prea multe...”
...și nici eu, de fapt, nu pot...

Ce poți face jumate de zi pe lânga Iași?

2010-09-10T23:52:00.014+03:00

Cătălin mi-a sugerat să nu mai spun nimic - spune el destule despre același lucru AICI. E o idee bună, așa că...

Romica Puceanu - Pasare necunoscuta

Lecția despre păsări

2010-09-04T16:31:00.107+03:00

Zilele au început să se cam adune de când am revenit din tabăra de ornitologie a Societății Ornitologice Române, ediția 2010, și impresiile să se decanteze. Dacă anul trecut v-am fost un fel de povestitor, anul acesta vă voi fi...
...în fine, altceva...

„Ce înseamnă Delta pentru tine? Ce te atrage la păsări?” întrebau în stânga și-n dreapta o echipă de televiziune, participanți și ei la tabără cu scopul de a face un reportaj despre Deltă.
Răspunsul meu a fost că Delta înseamnă pentru mine liniște și pace, simțind că nicăieri nu mă odihnesc mai bine ca în Deltă. Cât despre păsări, am spus că mă fascinează viața intensă pe care o duc, fiecare în felul ei, căutând asemănări cu viața oamenilor.

Păi să vedem...

Motto: „Oamenii sunt păsări cu aripile crescute înlăuntru.” (Nichita Stănescu)

Cel puțin eu una așa mă simt. Migrez în Deltă pentru că acolo învăț să nu-mi mai fie frică de cer (așa cum spunea poetul Tagore despre păsările născute în colivii). Acolo simt cum îmi întind aripile și mă înalț într-un zbor nu spre înălțimi, ci spre înlăuntru. Despre asta aș vrea să vă vorbesc acum...

La o primă privire, atenția este captată, desigur, de peisaj. Apă, vegetație și soare, într-un decor plat dar plin de culoare, textură, exotism...
Păsări precum lebedele...
...sau pelicanii (aici pelicani creți, Pelecanus crispus) nu întârzie mult la rendez-vous. Oare cum reușesc să decoleze și să zboare acești ditamai... „curcanii”?
Dintr-o lipsă momentană de interlocutor, deschid cartea luată cu 3 lei de la „second-hand”-ul de cărți rejectate de noul regim ca să aflu mai multe despre Lumea neștiută a păsărilor din Delta Dunării (D. Radu, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1988). „Curcanii” mei, adică pelicanii, sunt „cele mai mari păsări acvatice de pe glob, cu o înfățișare ciudată [...] mai curând o creație a fanteziei omenești decât a naturii [...] ajunge la 8-10 kg, iar distanța dintre vârfurile aripilor desfăcute se apropie de 3 m.” (p.25) Cu alte cuvinte, ăștia doi amorezi dacă ar fi să se țină de pene nici n-ar încăpea la mine în sufragerie! Atunci să intre doar primul!
„Cu tot aspectul lor greoi, pelicanii sunt maeștri în arta zborului [după cum ați putut constata mai devreme] La realizarea acestei performanțe contribuie de asemenea sacii aerieni cu pungile de aer de sub piele [ahaa!], precum și oasele lor goale în interior. Sacii aerieni și ramificațiile lor, pe care pasărea îi poate umfla și dezumfla după necesitate, înmagazinează până la 10 l de aer [woooow!!!].” (p.25)
Sunt tentată să citez toată cartea, dar mă opresc aici, după ce șterg, de fapt, câteva citate destul de lungi dar interesante, dându-mi seama că așa nu termin nici la anul pe vremea asta. Mai bine las imaginile să vorbească de la sine, cu intenția de a reveni altă dată cu detalii asupra tuturor păsărilor pe care le-am văzut și le-am fotografiat în această ieșire, unele pentru prima dată...

Cormoranul mare (Phalacrocorax carbo), parcă dat cu gel, deși îi lipsește glanda pentru impermeabilizat pene...
Egreta mică (Egretta garzetta) e peste tot...
Stârcul cenușiu (Ardea cinerea)...
fâl... fâl...
Stârcul galben, destul de obișnuit cu oamenii (Ardeola ralloides)...
Stârcul de noapte, la fel de impasibil ca un sfinx (Nycticorax nycticorax)...
Țigănușul...
Găinușa de baltă, aici puiuți (Galinulla chloropus)...
Lopătari (Platalea leucorodia) în plin spectacol aviatic...
...sau în parcare...
Rața cu cap castaniu (Aythya ferrina), aici participând la o conferință inter-etnică...
Pescăruși râzători cu sutele (Larus ridibundus)...
Printre ei, două chire de baltă stau la taifas (Sterna hirundo)
...în timp ce o alta are grijă de pui...
De atâta iureș, nici nu-i de mirare că vedem răpitoare de tot soiul: eretele de stuf (Cirus aeruginosus)...
Șoimul rândunelelor (Falco subuteo)...
Un „roi” de viespari (Pernis apivorus)...
Și, cireașa de pe tort, codalbul în floarea vârstei, cea mai mare pasăre răpitoare de la noi (Haliaeetus albicilla)...
Așa va arăta și acesta când va crește mare...
Și totuși, nu mă pot abține! Corcodeii sunt, până la urmă, printre păsările mele preferate... „Puțini sunt cei care au privit de aproape un corcodel [...], și mai puțini cei care l-au ținut în mână, dar mergând nu l-a văzut nimeni niciodată, pentru că el nu poate merge. [...] Pe piept și pe pântece, penajul fin și des, perfect impermeabil la apă, seamănă mai degrabă cu o blană, pe drept fiind numit și blana de pasăre, folosit altădată la confecționarea unor veșmite de lux. Numărul penelor unui corcodel poate trece de 15000, fiind de aproximativ cinci ori mai mare decât cel al unei păsări obișnuite.” (p.21) Mai jos, un corcodel cu gât negru și puiul său (Podiceps nigricollis)...
Și aici doi puiuți de corcodel mare (Podiceps cristatus). „Puii au puful vărgat [...] Când puful lor este prea ud sau când ei simt nevoia de odihnă, se cațără pe spatele părinților ca niște plute” (p.24), după cum am văzut în ieșirea/postarea precedentă.
Un ce, un ce, un ce?!? Un corcodel mare în zbor! „În afara perioadei de migrație, această pasăre zboară foarte rar.” (p.21)
Acestea ar fi, pe scurt, câteva păsări mai ușor de văzut datorită dimensiunilor, răspândirii, trăsăturilor inconfundabile sau din toate aceste motive la un loc.

Păsările mici în schimb, sfioase și iuți erau pentru mine la început simple năluciri pe care abia reușeam să le zăresc așa, cu coada ochiului, și mereu prea târziu...
...treptat însă, învăț să le identific, să le urmăresc și să le fotografiez. Mai jos, un fluierar de zăvoi (Tringa ochropus).
Tabieturile însă nu li se învață atât de ușor. De exemplu, am observat că în malul de vizavi de tabără locuia un pescăraș albastru (Alcedo atthis). Pescar neîntrecut, este o pasăre destul de mică, agilă, rapidă și neastâmpărată. Deși este foarte viu colorată în diferite nuanțe de albastru, portocaliu și alb, nu prea apuci să o vezi bine decât dacă ai câteva cunoștințe despre ce gen de habitat preferă, ceva noroc și multă răbdare. De data asta am reușit să fac rost de toate trei, uitând cu desăvârșire ce înseamnă plictiseala.

Așa i-am descoperit rutina zilnică, pe care o repeta întocmai la un interval de 10-15 minute în orele mai răcoroase, dimineața și seara. Mai întâi, și asta numai dacă era umbră, adică într-o lumină proastă [of] pentru fotografie, se posta pe o cioată de copac la intersecția a două canale, de unde avea vizibilitate bună în toate direcțiile. Dacă cioata respectivă era în soare, mai avea una de rezervă care nu era luminată în același timp cu prima, deși nu era la fel de strategic plasată [pentru el, că mie mi-ar fi convenit mai bine].
După ce se asigura că nu vine nimeni, dispărea într-o salcie din imediata apropiere, unde, tot așa, aștepta puțin. Orice inamic i-ar fi uitat sau poate că nici nu i-ar fi bănuit, astfel, prezența. Apoi, apărea brusc pe malul abrupt, lângă o ghirlandă de vegetație care ascundea, vezi bine, cuibul. Încă o privire stânga-dreapta și țuști înăuntru, adesea cu un peștișor în gură.
După doar câteva secunde, țâșnea ca o săgeată din arc, plonjând scurt în apă, după care dispărea în zbor pe unul din canale, atât de repede că de câteva ori am ratat momentul (e drept că mă cam sâcâiau țânțarii în locul umed unde mă plantasem eu la pândă). După 5-10 minute, apărea din nou pe ciot, cu sau fără peștișor, și ritualul se repeta întocmai.
Inițial am crezut că pescuiește, dar după două-trei faze identice mi-am dat seama că altul e motivul. Am stat să mă gândesc: de ce plonjează mai întâi în apă în loc să zboare pur și simplu afară din cuib? Cred că răspunsul stă, ca să zic așa, în cioc. După ce a ținut peștele cleios și a intrat în cuibul lutos, poate vrea și el să se asigure că obiectul muncii este în bună stare. În cazul de față, că ciocul-„undiță” nu este plin de muci și pământ. Oare asta să fie explicația? Eu una așa aș face...

Și uite cum ajungi, încet-încet, să devii receptiv la nevoile și dorințele păsărilor precum vecinul pescăraș, care pe mine m-a ajutat să înțeleg mai bine cum noi, toate vietățile acestei planete, trăim vieți mult mai asemănătoare decât credem.

Și noi pescuim...
...mâncăm...
...ne adăpostim...
...ne spălăm...
Oare nu avem aceleași drept la viață, la liniște? Oare pe vecinul pescăraș nu l-a deranjat iureșul nostru din fiecare dimineață și seară când ne porneam în bărci cu motor spre lacurile din apropiere, trecând fix pe lângă cuibul său?
Sau lebedele... Ele ce și-or fi spus de apariția noastră?
„Haideți, fetelor, în formație, că ne fotează!”... sau...
„Cine-or mai fi și ăștia? Ei nu văd că n-avem cum să ne dăm de pe cănăluțul ăsta? Halal scurtătură! Zi-le și tu la alea din față să vâslească mai repede că vin peste noi, nu vezi?!?”
Sau puiuții de chirighiță cu obraz alb, speriați chiar de la prima oră a dimineții?
Ei, uite că am uitat să-întreb...

În îngâmfarea noastră de „sapienți” auto-intitulați stăpâni ai acestei planete, uităm cu ușurință că respirăm același aer și că ne hrănim cu același soare. Pe cerul altor planete, soarele care ne guvernează existența nu este mai mult decât o simplă stea, așa că nu ne-ar strica să exersăm ceva mai multă umilință.
Eu una găsesc în toate astea ceva nespus de frumos, ca o simfonie a naturii pentru toate vietățile sale mici...
și mari......pe care urechile noastre nu o mai aud nu pentru că ar fi surzit, ci pentru că s-au înconjurat de prea mult zornăit de monede, motoare de mașini, bâzâit de televizoare... Noroc că, de când statul român mi-a găurit buzunarele, de când merg cu bicicleta prin oraș, de când am aruncat televizorul, am constatat că se aude inclusiv în sufragerie.

În Deltă încă se mai găsesc locuri unde zgomotul de fond nu ajunge și unde te poți astfel regăsi ca parte a naturii, așa gol cum te-a născut mama. Și-atunci nu e ne mirare că începe să-ți cânte între urechi...

„N-ai nevoie de foarte multe...
...ca să fii fericit...
...e de-ajuns o mână de prieteni...
...în asfințit...
N-ai nevoie de foarte multe...
...ca să fii fericit...
...e de-ajuns un cântec, de-ajuns...
...și puțin infinit...
Chiar dacă lumea-i un pic anormală...
...chiar dacă anii sunt grei...
...sau cine știe ce războinică yală nu mai suportă chei...
[n-avem yale și nici chei, da-l avem pe Chitrichei!]
N-ai nevoie de foarte multe...
...ca să fii fericit...
...e de-ajuns o mână de prieteni...
...în asfințit...
N-ai nevoie de foarte multe...
...ca să fii fericit...
E de-ajuns un cântec, de-ajuns...
...și puțin infinit...
Atâtea ispite strălucitoare...
...atâtea planuri...
...atâta chin...
Iar ai uitat că lumea-i făcută din foarte puțin...
N-ai nevoie de foarte multe...
...ca să fii fericit...
E de-ajuns o mână de prieteni...
...în asfințit...
N-ai nevoie de foarte multe...
...ca să fii fericit...
E de-ajuns un cântec, de-ajuns...
...și puțin infinit...

PS: Încerc degeaba să vă spun și să vă arăt tot. N-am cum. Cătălin își împărtășește amintirile și impresiile AICI, folosind și alte imagini din arhiva noastră de-acum comună. Mulțumesc oamenilor fumoși și sufletiști care au organizat sau au participat la tabăra SOR 2010 - Domnul și Doamna Petrescu, diverși specialiști în biologie, geografie etc. sau amatori în ale păsărilor, studenți, copii, foști colegi de facultate, fețe noi, Doamna Polea și alți localnici etc. Găsiți pozele noastre AICI. Suntem nerăbdători să ne revedem și vă așteptăm oricând pe la noi, oameni-păsări prieteni!

Dedic această postare colegilor și prietenilor mei din facultate care astăzi sunt împrăștiați în lumea largă, în amintirea peripețiilor noastre de pe vremea când nu aveam aparate foto digitale sau bloguri. Nu le-am uitat și nu v-am uitat... Monel, Roxette, Caty, Radu, Franky, Smără și toți ceilalți, salutări din Deltă de la mine și de la Skin!

Cu scârţâitoarea prin Bucegi

2010-08-19T18:21:00.027+03:00

Deși Valea Prahovei și Munții Bucegi sunt printre cele mai vizitate zone din România, eu una am ajuns mai târziu și mai puțin pe acolo, parțial pentru că nu prea îmi place să „bifez” zone. În fine, urmează o relatare simplă și fără artificii despre o ieșire mult așteptată și care m-a scos din starea de lâncezeală în care căzusem (fără îndoială, din lipsă de „esențial”, care pentru mine înseamnă natură, libertate, prezent).
Excursia a început liniștit cu mama mea în Valea Prahovei. De mulți ani ne-am tot propus să ieșim împreună și nu am făcut-o niciodată. M-am bucurat mult de tot că am putut vedea Sinaia și Castelul Peleș împreună, prima ei vizită a zonei. În Sinaia, mi-au atras atenția detaliile arhitecturale.
Deși nimic ieșit din comun, pentru noi a fost o zi de fericire între fete. Sper să ne creem cât mai multe asemenea ocazii, indiferent cât de aproape sau departe de casă (între noi fie vorba, mama mea e minunată).

Acesta a fost preambulul marii reîntâlniri. Nu mă văzusem cu Cătălin de zile bune. Cum el urma să se elibereze dintr-o tură cu turiști în Făgăraș-Piatra Craiului, am hotărât să ne vedem în Bușteni. Pensiunea Otidor ne-a oferit un adăpost ieftin și bun cu o priveliște superbă. Camera 405, în caz că vă interesează.
Ni s-a alăturat Gabi, deși la auzul goarnei răspunseseră mai mulți prieteni amatori de aventuri în compania noastră.
Tabăra de bază urma să fie refugiul Coștila. Urcăm pe poteca ușoară fără să ne grăbim, într-un ritm lent dar constant.
Nici eu și nici Gabi nu suntem în formă, iar Cătălin este ușor gârbovit sub rucsacul greu în care căra și (vom descoperi ulterior) o grămadă de „prostii” de-ale mele (rochițe, creme și cercei) pentru etapa următoare din Deltă. Deșteapta de mine, ce mi-am spus, dacă tot nu sunt în formă, măcar să arăt bine... Dacă ar ști Cătălin câte alte chestii i-am lăsat mamei să ducă înapoi la Iași... Mi-am ieșit din mână inclusiv în ce privește făcutul rucsacului...
Ajungem la refugiu în două ore. O găsim acolo pe Viorica, venită cu mai mulți prieteni comuni care erau deja pe stânci. Ea tocmai spera să apară cineva cunoscut ca să-i țină de urât și iată că dorința i s-a îndeplinit. Dealtfel, există prieteni pe care nu e nevoie să ii suni ca să fixezi o întâlnire. Experiențele trecute îți șoptesc că dacă vrei să îi vezi, îi vei vedea. Așa s-a întâmplat și de data asta.
Mâncăm, lăsăm bagajele și pornim toți patru pentru o plimbare (era innorat) spre circurile Văii Albe. Există mai multe tipuri de plimbări în Bucegi, unele orizontale, altele verticale. Asta este una mai mult verticală decât orizontală, ocazional în patru labe.
Profit de ocazie pentru a mă reobișnui cu terenul accidentat și a vedea cum reacționează tendinita pe care o contactasem la tendonul lui Ahile de la piciorul stâng, într-un mod cu totul misterios, în Deltă, unde cinci zile stătusem numai cu fundul în barcă. Orteza de la genunchiul drept mă dă de gol scârțâind neîncetat, sunet ce va deveni soundtrack-ul excursiei, de unde și titlul postării. Mă simt ca Femeia Mecanică în revizie tehnică.
Zona este spectaculoasă. Pe fondul sonor al unor tunete fioroase, admirăm sălbăticia Albișoarelor, a Văii Albe și a peretelui Văii Albe. Scârț!
La un moment dat, de intersectăm cu doi băieți, Vali și Alin dacă țin bine minte, care se dăduseră jos dintr-un traseu de cățărare de frica ploii. Suntem imediat luați în primire: „Tu ești Cătălin Crețu, iar tu ești Ioana Ursache, nu-i așa?” Sunt asigurată că blogul meu este citit cu maxim interes, așa că... Scârț, băieți!
Suntem - scârț! - chiar sub legendara Fisură Albastră, traseul de cățărare cel mai cunoscut din țară și emblema alpinismului românesc.
Cătălin urcă de parcă ar fi la el acasă (este)...
...iar noi îl urmăm mai mult în patru labe - scârț! - până La Bolovan, punctul de intrare în Fisura Albastră și alte trasee.
Tot el ne povestește „totul” despre istoria bogată a pietrelor pe care călcăm - scârț! -, cu tot cu trimiteri bibliografice, ca un cunoscător pasionat și pedagog innăscut.
Undeva pe platou, Ilie tună și fulgeră, negru de supărare, așa că ne retragem. Scârț!
La refugiu, până mult după căderea întunericului, se adună toate echipele de cățărători la povești, hrană și odihnă.

A doua zi ne trezim devreme și ne propunem să urcăm pe Valea Gălbenele. Alegem firul secundar, întrucât relativ recent un bloc imens s-a desprins din perete și a căzut pe vale, distrugând totul în cale. Bine că nu era nimeni în zonă la momentul respectiv.
Lecția de istorie a alpinismului continuă. Urcăm - scârț! - pe potecuțe precare folosite de cățărători pentru a intra sau a se retrage din diferite trasee. A cățăra un traseu clasic în Bucegi implică un angajament care nu începe cu prima lungime de coardă și se termină cu ultima, ci cu plecarea de la și sosirea la refugiu. Toate cele trei etape - apropierea, traseul propriu-zis, retragerea - pot fi lungi, dificile, aventuroase și periculoase. Aceasta este una din particularitățile cățăratului în Bucegi.
Cătălin freamătă și zburdă ca o capră neagră. Îl vedeți mic, undeva în mijlocul imaginii următoare, ieșind fluierând din săritoarea de sub el.
Potecuța este plină de flori de colț, motiv în plus pentru a călca atent. Scârț!
Pentru câteva clipe suntem înghițiți de jnepeniș, care ne scuipă - scârț! - deasupra.
Zona este foarte sălbatică. Cătălin se ține de promisiune - aceea de a ne duce să gustăm ce înseamnă cu adevărat munții Bucegi. Acum câțiva ani, cineva l-a lăsat fără replică (lucru deloc ușor) spunându-i că nu i-a plăcut în Bucegi pentru că a așteptat o grămadă până i-au adus pizza. O fi comandat-o oare la Hotel Gălbenele (o grotă din zonă)? Nu cred...
Urcușul are și pasaje de cățărare ușoară. Scârț!
Dacă recuperez forma pierdută și mă mai antrenez puțin - scârț! -, o parte din traseele propriu-zise de cățărare din Bucegi mi-ar fi și mie accesibile. Ideea este ca un pahar pe jumătate plin (faptul că aș putea), pe jumătate gol (faptul că nu pot). Setea este, însă, acolo, încă vie - scrârț! Obstacolul este unul mental. Acasă aș renunța imediat de plictis sau vreo durere imaginară, dar în natură mă activez imediat și mă pot mișca toată ziua - scârț-scârț! -, fără să mă mai satur, trecând peste multe senzații care acasă m-ar trimite urgent pe canapea. Aiurea psihologie de care nu m-am lovit pe vremea când ieșeam weekend de weekend la munte, dar care și-a arătat efectele în această perioadă în care sunt - scârț! -, de voie de nevoie, om de știință... În fine, observați cerceii - scârț! - dacă tot i-am cărat până aici...
Undeva, în spate, Azuga...
Nu prea ne simțim pe un traseu nemarcat, întrucât indicatorul marca (virgulă) Cătălin este plantat la tot pasul și arată direcția de mers, de parcă relieful ar permite o alta.
Gabi este pătruns de tot felul de senzații. A sărit, săracul, din birou direct pe stânci, iar asta se simte... dar nu se regretă.
Ajungem - scârț! - într-un punct de unde facem joncțiunea cu Valea Scoruși în care trecem, încântați.
Locul este plin de capre negre pe care le admirăm îndelung.
Aceasta, mai sprințară, face tot felul de acrobații pe care Cătălin le imortalizează pe film.
După o ultimă privire înapoi, șturlubatica dispare pe unde noi tocmai venisem.
Iată aici o imagine mai de ansamblu cu Strunga Gălbenelelor și Colțul Gălbenelelor, parte din Creasta Strungilor.
Și Valea Scoruși...
...pe care urcăm - scârț! - în continuare...
...până când ajungem pe Brâna Mare și deasupra crestei Văii Albe, deasupra Fisurii Albastre sub care fusesem cu o zi înainte. Scârț!
Aici, indicatoarele Cătălin se îndesesc...
Indicatoarele umane Cătălin sunt foarte folositoare și educative. Ar trebui puse peste tot. Dealtfel, în ultimii ani le-am întâlnit peste tot pe unde am mers.
Am uitat să spun că Viorica a venit cu noi și de data asta. Deși e din Călărași, cunoaște locurile acestea foarte bine și completează binevenit cunoștințele lui Cătălin.
Clasicul autoportret de grup...
Hornul lui Gelepeanu ne scoate - scârț! - sus pe platou în dreptul vârfului și releului Coștila. Este prima mea descindere pe platoul Bucegilor și nu sunt deloc impresionată. Cam multe mizerii pentru gustul meu, unele foarte vechi, semn al „hărniciei” din zonă. Cine știe de când așteaptă să fie ridicate...
Ne îndreptăm - scârț! - spre Vârful și Cabana Omu, admirând Colții Morarului, altă temă pentru noi.
Traseul este ușor și foarte circulat. Scârț!
O busolă de piatră arată drumul.
Aruncăm o privire spre vest, către meleaguri necunoscute nouă.
În zona Cabanei Omu, o turmă de oi...
...păstorite de doi ciobani știrbi creează atmosferă.
La cabană mâncăm o ciorbă care ni se pare delicioasă și care ne redă vigoarea întrucâtva rătăcită pe platou. Hotărâm să coborâm pe Valea Cerbului.
Coborârea este - scârț! - foarte blândă pentru genunchii mei și rețin că, deși mai lungă, poate fi o variantă bună de rezervă la nevoie.
Unul din cele mai vechi și umblate trasee din țară, Valea Cerbului nu duce lipsă de frumusețe.
Nu ne grăbim... scââârț...
...cuceriți de frumusețea muntelui învăluit în lumina caldă a dupamiezii...
Valea Cerbului ne scoate mai jos de refugiu, așa că trebuie din nou să urcăm. Nimic mai bun decât o urcare mică înainte de masă - scârț!

Ajungem la refugiu pe lumină și, din nou, stăm la povești. Toți cei care se retrag din trasee pleacă spre Bușteni, lăsându-ne refugiul la discreție. A doua zi dimineață ne trezim pe o vreme impecabilă, fără planuri concrete, urmând să decidem în funcție de starea diferitelor părți anatomice neantrenate sau cu probleme. Cătălin mă convinge să mă târâi până la punctul de belvedere de unde se vede refugiul și Peretele Policandrului... [n.a. fără scârț]
...cu Fisura Mult Dorită, pe care Cătălin o dorește iar...
Dacă tot sunt acolo, fac și un autoportret încă boțit de somn.
Cătălin vine și el, punându-mi refugiul pe umăr, în loc de epolet.
Ne dezmorțim și constat că nu am decât febră musculară, aspect ce poate fi ignorată fără probleme. Vom pleca, așadar, spre Valea Albă, pe care o parcursesem parțial anul trecut în octombrie.
Ajungem lejer - scârța-scârț! - la locul numit La Verdeață, înainte de a fi înghițiti de grohotișul Văii Albe.
Încă o perspectivă asupra Fisurii Albastre, de data asta mult deasupra noastră.
Ne angajăm în traseul din care cunoaștem cam jumătate. Scârț!
Din loc în loc, săritori. Stânca este însă foarte aderentă iar prizele destul de îndestulătoare, așa că trecem fără probleme. Genunchii fac cu schimbul. Scârț-scârț!
Ne simțim din ce în ce mai mici într-un decor somptuos.
Plină de energie, mut de una singură un rest de limbă de zăpadă. Scââârț! [Yeah, right!]
Trecem de Săritoarea Cârnului neașteptat de ușor - scârț! Anul trecut, din cauza peliculei de gheață, am ocolit-o printr-un soi de hornuleț friabil care acum mi s-a părut dubios rău.
Gabi este și el foarte vioi și mulțumit de schimbarea de tonus. Vezi ce mult contează să mănânci dimineața?
Ajungem în zona necunoscută nouă, dar deși de jos părea mai fioroasă, descoperim că este din ce în ce mai ușoară - scârț! -...
...dar deosebit de spectaculoasă...
După ceva mai mult timp decât am estimat inițial (deh, admirat, făcut poze etc.) ieșim - scârț! - pe platou aproape de Crucea Eroilor.
Mergem - scârț! - să o vedem, adică în direcția opusă față de ziua precedentă.
Crucea Eroilor mi se pare destul de fain făcută și bine întreținută.
De asemenea, este inspirat plasată într-un excelent punct de belvedere. În stânga, peretele Văii Albe...
În jos, Valea Prahoveni și Buștenii.
Încă o perspectivă asupra Fisurii Albastre. Cătălin își aduce aminte de parcurgerea traseului și a altora din zonă, și tânjește după câteva restanțe și repetări.
Am văzut Fisura de jos, de sus, din față... nu-mi mai rămâne decât să intru în ea... SCÂRȚ?!?!?!?
În continuare, hotărâm ca eu și Gabi să mergem să vedem Sfinxul și Babele, după care să coborâm cu telecabina, iar Cătălin să coboare pe Jepii Mici și să de întâlnim la Anduțu, o crâșmă din Bușteni. Zis și făcut. Pălăvrăgesc cu Gabi pe o potecă stil autostradă, fiind întrerupți de toți turiștii din sens invers care, cu limba scoasă de-un cot, aveau toți aceeași întrebare: „Mai e mult până la cruce?” Hmm...

La Sfinx buluceală maximă, așa că nu avem chef să stăm prea mult. Cu greu sunt pozată reprezentativ și pentru prima dată simt că „bifez” un obiectiv turistic. Sfinxul însă îmi place. Ne imaginăm cum ar fi dacă nu ar putea fi văzut decât din mijlocul Fisurii Albastre, orice fotografie cu tine și Sfinxul fiind astfel o dovadă că ai cățărat, implicit, traseul.
La telecabină așteptăm de ne vine rău într-un puhoi de oameni pentru o coborâre usturător de scumpă. Cătălin a ajuns de mult, a și mâncat, și nu mai are mult până se îmbată cu bere. Este foarte dezamăgit de coborârea pe Jepi, plină de mizerii și turiști înfricoșător de nepregătiți pe un traseu destul de periculos (adică familii în șlapi, cu sacoșe și copii). Într-un sfârșit, ne vine și nouă rândul la telecabină și părăsim platoul, lăsând în urmă o coadă imensă de oameni încă în așteptare. Recunosc însă că traseul de coborâre în sine mi-a plăcut.

Ajungem la Anduțu lihniți de foame și îl salvăm pe Cătălin din moleșeală. Este teribil de cald. Practic însă, ziua noastră nu s-a încheiat, căci avem de traversat Bușteni-ul și de urcat din nou până la refugiu, ca în prima zi. Nimic mai bun decât o urcare după masă - scârț!

Ajungem chiar la lăsarea serii, exact în momentul în care mușchii îmi spun „Stop-Joc!”. Petrecem ultima seară doar noi trei, mulțumiți de cele două zile minunate petrecute prin tihărăile Bucegilor.Am avut noroc de o vreme excelentă care a ținut fix până în ziua plecării, ceea ce ne-a alinat eronat și destul de ineficient regretul plecării. Amandoi am mai fi stat, dar mai aveam și alte planuri, despre înfăptuirea cărora vă voi povesti în următoarea postare. Vă promit un regal fotografic, așa că rămâneți pe recepție!

Scurt reportaj foto cu buline roz și purceluși

2010-08-08T17:30:00.010+03:00

Acest buletin informativ se expediază lupului Vali...
El va fi cel mai interesat să afle că 4 fete cucuiete...
...fură văzute azi la Bojdeuca lui Creangă cântând în gura mare...
...și ascultând cuminți povestea celor 3 purceluși.
Dar să dăm cezarului ce-i al cezarului. Scenele cele mai interesante au fost surprinse de Zada, care la cei 4 ani ai săi se pricepe teribil de bine la fotografie și a învățat din prima cum să-mi folosească aparatul, deși abia putea să îl țină (vezi imaginile de mai jos). Eu cred că fata asta merită să aibă propria ei galerie foto online. Voi ce părere aveți?
După spectacol, personajele părăsesc scena și interacționează cu spectatorii. Lupul se apropie tiptil de Zada...
...dar purcelușul se dovedește a fi cel înfometat și agresiv...
Pe Ana aceste aspecte deja nu o mai interesează...
Nimic nu se compară cu o frunză de nuc frumos mirositoare...
Na și tu dacă nu crezi!
Și uite-așa, povestea celor 3 purceluși se transformă în povestea celor 3 purcelușe zise și Chiriac, pentru lupul lor Vali plecat în căutarea hranei. Nu zaiț! Pagadi! (sau ceva de genul asta in orice caz)

Curățenia de vară

2010-07-30T02:35:00.001+03:00

Din nou șoarec de bibliotecă. În pauze, mai o alergare prin Botanică, mai o curățenie pe blog... Vă place?

Caravana apelor - vâslași prin Delta Dunării

2010-07-16T07:33:00.086+03:00

„...am întâlnit mulți oameni care nu au plecat nicăieri și care mi-au spus că ei, cu un strop de fantezie și concentrare, călătoresc la fel de bine fără să-și ridice fundul de pe scaun. Îi cred, vezi bine. Sunt inși puternici. Eu nu. Am prea mare nevoie de acest surplus concret care e deplasarea în spațiu.” (Nicolas Bouvier, Rostul Lumii, pg.45).
După ce m-am frăsuit o grămadă cum să încep, mi-am dat seama că e deja ora 22:00 a celei de-a treia zi în care contemplu diversele maniere în care aș putea povesti experiența ultimelor zile. Pentru că nu am reușit să îmi coagulez gândurile și sentimentele în ceva cu cap și coadă, îmi dau seama că trebuie să scap de datele „tehnice”...

Tură circuit în Delta Dunării pe următorul traseu (marcat cu rosu pe imaginea satelitară de mai jos):
- ziua 1: satul Crișan -> canalul din spatele satului, paralel cu brațul Sulina (spre V) -> brațul Sulina (spre E) -> Dunărea veche (inițial spre NV și apoi imediat spre NE și SE) -> canalul Magearu (spre N, escală la foișorul Răducu) -> satul Letea
- ziua 2: satul Letea -> canalul Magearu -> zona inundată a pădurii Letea (spre N) -> retur satul Letea
- ziua 3: satul Letea -> dunele și pădurea Letea la picior (spre N) -> retur satul Letea
- ziua 4: satul Letea -> canalul Magearu (spre N) -> cănăluț prin stuf (spre NV) -> lacul Merhei (spre V) -> canal sinuos (inițial spre V apoi spre S, escală la foișorul Roșca) -> Lacul Dracului (spre SV) -> Lacul Rădăcinoasele (spre S) -> Lacul Babina (spre V) -> Canalul Rădăcinoasele (spre NV și V) -> Canalul Pardina (spre S) -> Schitul Sf. Atanasie
- ziua 5: Schitul Sf. Atanasie -> Canalul Pardina (spre S) -> Canalul Eracle (spre E) -> Lacul Trei Iezere (spre S) -> Lacul Căzănele (spre S) -> Canalul Căzănele (spre SV) -> Dunărea Veche (spre SE) -> pădure inundată de plopi -> brațul Sulina (spre E) -> satul Crișan.

O hartă cu diverse alte trasee poate fi consultată AICI.

Câteva elemente generice inedite:
- reintoarcere în natură prin apropierea de apă, vreme, vegetație, insecte, păsări
- libertate cvasi-totală de mișcare, deplasarea în canoe sau caiac făcându-se după pofta inimii și tăria brațelor
- diversitate și contraste halucinante - civilizație-sălbăticie, luxuriant-deșertic, locuire-părăsire
- încântarea papilelor gustative cu ce înseamnă peștele de Deltă gătit cu tot dichisul.

...și sfaturi:
Nu recomand o asemenea tură fără GPS și hartă, eventual aflarea sensurilor de curgere a apei pentru dozarea efortului. Pentru a închiria canoe, îl recomand pe Petre Vasiliu din Crișan. Petre face mult mai mult decât atât - merită să aruncați un ochi pe site-ul lui AICI.

Acestea fiind zise, pot să îmi dau drumul și să scriu așa cum îmi vine, că doar e blogul meu, nu?

--------------------------------------------------------------------------------------

Derulez înapoi până în ianuarie, când Cătălin a primit cadou de ziua lui o carte de la buna sa prietenă Lori. E vorba despre jurnalul de călătorie L'Usage du monde al francezului Nicolas Bouvier, tradus în română cu titlul Rostul lumii. Lori ne-a vorbit cu mult entuziasm despre această carte, așa că am devenit curioasă și am vrut să o citesc. M-am poticnit însă la motto, simțind cum mi se spulberă toate eforturile de a îmi ține pornirile de ducă sub capacul unei vieți încorsetate de sistem. Am redeschis-o zilele astea, odată cu eliberarea mea condiționată în Deltă pe motive ornitologice și psihoterapeutice. "I shall be gone and live or stay and die." (Shakespeare)

Întâmplarea face că ocazia de a ieși din decorul academic s-a lipit de o conferință la Tulcea și noile cote istorice ale Dunării. Hotelul unde s-a ținut conferința avea un aspect de-a dreptul venețian. Pe faleza inundată se plimbau lejer c***ți scăpați din sistemul de canalizare depășit complet de situație. Nu mai insist...
Evadez de la conferință (dealtfel destul de reușită) direct în brațele lui Cătălin și în fieful Domnului Petrescu din S.O.R. / Societatea Ornitologică Română. Apartamentul unde (citez) „supraviețuiește” Domnul Petrescu se aseamănă cu o vizuină în care a derapat și a explodat un camion plin cu diverse. La volan, Domnul Petrescu, Dumnezeul care stăpânește acest univers în deplină cunoștință de cauză și respect total pentru dreptul fiecărui lucrușor de a fi „altfel”. Am ocazia să îi descopăr aceste calități urmărindu-l îmblânzind o imprimantă hârbuită cât pe ce să cadă în dizgrație și să fie alungată din rai pentru nesupunere. Până la urmă o convingem să scoată din pântecul misterior listele cu speciile de păsări văzute în tabăra de ornitologie de anul trecut.

Acest tărâm al tuturor posibilităților este inclusiv habitatul unui nene în penaj de pijama, probabil un migrator în plină perioadă de cuibărit la porțile Deltei. Nenea se uită la Băse la teve și comentează zgomotos. Aflu ulterior că e un tip genial (nenea, nu Băse). Asta nu mă miră, dar eu nu apuc să mă lămuresc asupra tuturor acestor aspecte căci „ieșim cât mai putem” și ne oprim la o bere pe faleză, unde continui să fiu o prezență mai mult pasivă. Din păcate, mă „dezmorțesc” mai greu.

Alegem o terasă oarecare și, pentru a treia oară, ne întâlnim cu Alex, fostul ranger din Măcin și participant la tabăra de anul trecut. Se pare că singura ocazie în care nu am riscat să ne întâlnim a fost la nunta noastră, căci omul trebuia să fie prezent la propria nuntă, în Tulcea. Ni se alătură X (Andu?), care ne și conduce înapoi la hotel și care îmi face impresia unui om... (caut cuvântul potrivit)... frumos... Mi-a făcut realmente plăcere să ascult și să pun cap la cap în mintea mea tot felul de frânturi auzite sau văzute de-a lungul ultimului an, închegând încet-încet imaginea unei comunități de păsărari, toți unul și unul, toți pentru unul, unul pentru toți. Crescuți sub aripa Domnului Petrescu, ei cresc acum la rândul lor pe alții, printre care și Cătălin, care acum, iată, l-a atras pe Alin. Faptul că fiecare au defectele lor și că și le cunosc reciproc nu pare să îi deranjeze prea mult de la aspectele esențiale.

E ceva discret dar autentic și, de aceea, irezistibil în toată această poveste despre zburătoare. Aș merge până acolo în a spune că, porniți să caute păsări, acești oameni și-au găsit umanitatea. Cam același lucru se întâmplă și cu cei care (se) caută (pe) stânci și (pe) creste. Unii nu înțeleg cum vine asta. Alții înțeleg prea bine, dar le este frică de implicațiile asumării unor „adevăruri” mult prea simple și directe pentru cum au fost obișnuiți. Adică alții ca mine, păsări de colivie, care ciupim timid zăbrelele imaginare ale unei lumi ei înșiși prizonieră. Tânjesc să alerg desculță prin iarbă, dar dacă am ocazia să o fac (ca de exemplu aseară) mi-e teamă, pentru că am purtat șosete toată viața. Suspendată între două lumi, nu știu dacă sau când firul se va rupe definitiv și în ce parte voi cădea: „cu picioarele pe pământ” sau „cu capul în nori”?

Întotdeauna mi-a plăcut să călătoresc, cred ca ține și de copilăria mea stil navetă Iași-Bistrița, cu bunic angajat la CFR. De atunci mă fascinează mersul cu trenul. Mai nou, unul din motivele pentru care agreez călătoriile este percepția subiectivă de claritate a propriilor gânduri. Mă mir și eu cum de mi se limpezește mintea imediat ce îmi iau tălpășița, după ce m-am dat cu capul de pereți acasă încercând să regăsesc sensul existenței mele. Bouvier îmi dă de înțeles că nu sunt singură: „meritul unei călătorii este că, înainte de a împodobi viața, o simplifică [...] călătoria curge prin noi, ne limpezește gândul. Idei care ne obsedau fără motiv ne lasă în pace [...] Nu avem nimic de făcut: drumul lucrează pentru noi [...] Călătoria îți oferă ocazii să te dezmorțești [...] Ea operează mai curând un soi de reducere: lipsit de cadrul lui obișnuit, călătorul se vede redus la proporții mai umile. Dar și mai deschis pentru curiozitate, intuiție, pentru iubire la prima vedere” (pg.23, 45, 61).

Ne desprindem, așadar, de cadrul obișnuit pornind cu nava de pasageri către satul Crișan pe o vreme în ton cu mult anunțatul cod roșu de inundații. În distribuție (de la stânga la dreapta):
- Mădă, care va deveni stăpâna bomboanelor
- Manu, maistru păsărar
- Alin, care va concura pentru titlul de Egretă Neagră
- subsemnata, matelot de rând
- Cătălin, Captain Sparrow(-i mic copil).
Nici nu ajungem la Partizani, prima stație, și (re)începe furtuna.
Dunărea e umflată și, dacă pe partea cu satul Partizani digul peticit cu saci de nisip abia mai face față, malul celălalt e inundat cât vezi cu ochii.
O campanie verde pare să fie în toi, căci fiecare debarcader are câte un banner cu mesaj ecologist. Cel de la Maliuc îmi stârnește pofte: „Vreau să mănânc din nou borș de pește cu apă din Dunăre! Mă lași?!”
Poftele sunt amplificate de faptul că, într-o rână a debarcaderului, un pește a fost pus la uscat. Dacă aș avea o undiță, l-aș putea pescui ușor din locul în care mă aflu...
Ajungem la Crișan destul de repede pe un curent puternic și, cât băieții își fac de lucru cu bagajele, eu „scotocesc” după detalii care să redea tipicul locurilor. Termopanele au ajuns și aici, dar cine suntem noi să judecăm?... „E absolut firesc ca oamenii de aici să fie interesați de motoare, de robinete, de difuzoare și de closete cu apă. Aceastea sunt [...] lucrurile pe care vi le arată ei, mai ales acestea, și trebuie să învățăm să le privim cu alți ochi. Nu el va da prin gând să ne arate superba moschee de lemn în care am găsi exact ce căutăm, pentru că omul e mai sensibil la ceea ce-o lipsește decât la ceea ce are. Lor le lipsește tehnica; noi am vrea să ieșim din fundătura în care ne-a adus prea multă tehnică: o sensibilitate îndopată cu Informație, o Cultură apatică, „indirectă”. Noi contăm pe rețetele lor ca să trăim din nou, ei pe ale noastre ca să trăiască. Ne întâlnim pe drum fără să ne înțelegem întotdeauna...” (N. Bouvier, pg. 87)

Tabăra de bază este în spatele curții lui Petre, cel de la care vom lua canoele. Din casă iese un boț de copil cu zulufi aurii și care vrea cu barca. Noi avem voie, așa că ne retragem pe canalul din spate ca să exersăm călare pe Cămilă. Mai mare râsul...
Dimineață se pune pe plouat, așa că suntem jilăviori și ușor derutați. Totuși, nimeni nu are chef să piardă o zi în cort, așa că ne strângem catrafusele și ne luăm tălpășița. Începem prin a vâsli pe canalul din spatele satului spre amonte, pentru a putea avea loc de manevră la traversarea Dunării. Cătălin nu se simte bine și e incapabil să țină direcția, așa că barca noastră merge numai în zig-zag pe o porțiune foarte ușoară, înainte tocmai de partea cea mai dificilă a întregii ture - traversarea Dunării umflate și circulate. Trec eu cârmaci și încerc să ignor nodul din stomac în așteptarea necunoscutului. Pe măsură ce ne apropiem de Dunăre manevrele devin tot mai delicate, iar odată intrați pe brațul Sulina totul se derulează cu repeziciune. Nici nu mi-am dat seama când am ajuns pe partea cealaltă.

Greul însă abia acum începe, căci trebuie să intrăm pe Dunărea Veche vâslind în contra curentului. Dăm la vâsle cât putem de tare și de repede fără să înaintăm defel. Ba dimpotrivă, la cea mai mic semn de istovire curentul puternic ne duce înapoi pe brațul principal, unde nu avem ce căuta. Un tip într-o barcă cu motor are sclipirea de geniu să oprească și să îl întrebe pe Manu dacă valurile de la motor deranjează (doh!). Nu îl duce însă capul să întrebe dacă avem nevoie de tractare. Cătălin scheaună că îi e rău. Parțial învinși, reușim cu toții măcar să acostăm pe malul „bun”, dacă nu să înaintăm în direcția dorită. Manu a mai parcurs bucata asta fără probleme, dar acum curentul este deosebit de puternic datorită debitului ridicat. În fine, luăm bagajele, canoele și caiacul în cârcă și trișăm peste dig, norocoși că apa mare ne oferă o scurtătură neașteptată. De partea cealaltă apa este mult mai liniștită iar vremea începe să se îndrepte...
Mădă și Manu călare pe Cămilă, caiacul galben făcut din brichete reciclate.
Alin, solitar și fără ajutor, nevoit să vâslească permanent.
Delta începe să ni se dezvăluie cu delicatețe...
Dacă pe brațul principal apa era maronie, încărcată cu aluviuni, în interiorul Deltei filtrarea și decantarea își fac efectul. Vom fi nu o dată vrăjiți de mirajul lumii subacvatice...
Coama M-ului Dunării Vechi și apoi o porțiune a Canalului Magearu marchează limita zonei interzise Răducu, unde cuibăresc un număr mare de păsări.
Un foișor vandalizat permite cățărătorilor, Cătălin și Alin, o privire de ansamblu...
Spre înserat, atmosfera este tot mai liniștită...
...și păsările ies din ascunzătorile de peste zi, cum ar fi acest stârc galben care își inspectează plantațiile de nuferi...
Un erete de stuf creează oarecare panică...
...dar stârcul roșu impasibil nici nu se gândește să schimbe culoarul de zbor...
Suntem destul de amorțiți după o primă zi la vâsle, dar nu mai e mult până la Letea...
Ajungem și, la indicațiile lui Manu, cărăm totul lângă casă. Prin locurile astea sărăcia este mare și tot ce nu este păzit riscă să dispară.
Nu chiar totul... cine ce să facă aici cu niște roți? Să le pună la barcă?!?
Prima zi se încheie cu bine iar noi adormim buștean, adică țepeni.
A doua zi se anunță glorioasă iar planul este să explorăm zona pădurii Letea și să dăm astfel mușchilor șocați ocazia să își revină prin odihnă activă. Ciudat, nu ne dor brațele cât ne dor gâturile... Pornim, deci, tacticos și fără grabă...
Deatlfel, ar fi cam greu să te grăbești în așa splendoare.
Cât vezi cu ochii, numai nuferi și diverse alte delicatețuri...
Traseul nostru prevede și o escală cu scop pragmatic. În sat nu se găsește apă bună de băut. Aceasta trebuie căutată prin fântânile de la marginea pădurii. Băieții se duc cu bidoanele, eu și Mădă rămânem ca fetele cu gâștele...
Isprava băieților va fi că vor fi făcut o lungă tură de recunoaștere și cam atât. Între timp, dudele s-au terminat, iar gâștele s-au plictisit și au plecat...Reintrăm în formație și ajungem, în sfârțit, la celebra și misterioasa pădure Letea de care am tot auzit și nu am știut ce să cred. Apă peste tot, așa că trecem gardul plutind pe deasupra...
Imediat, pădurea ne inghite în poveste...
Spre margini, sunt plantați plopi. Spre interior, cresc spontan stejari contorsionați și fantomatici...
Din loc în loc, câte un luminiș ne oferă o minimă perspectivă...
...care însă nu ține mult și reintrăm în camera oglinzilor, unde realul și irealul se întrepătrund și devin imposibil de distins...
...și iar scăpăm din strâmtoare...
...pentru a intra într-un alt fel de zonă crepusculară dominată de arșiță și nisipuri care ne ard la tălpi...
...dar unde-s mulți, puterea crește. Dorințele cumulate a cinci oameni disperați după răcoare fac să se abată asupra noastră, de unde de neunde, un ditamai potopul!
Stăm cât stăm pitiți printre tufe, dar țânțarii nu de dau pace și, convinși că nu prea mai are de turna, repornim. Vâslim cu barca pe un drum inundat, cinci nebuni căutându-l pe Noe. Câte o rafală sănătoasă de om, urmează să aflăm...
Spălați și în chiloți, ieșim din pădure curați și neprihăniți... Mădă e cu melc și păianjen la cap, cel mai probabil niște oportuniști făcând autostopul pe un fir de stuf pentru a își vizita rudele din Letea...
Norii se sparg...
...și încep un adevărat dezmăț în cer...
Din curtea „casei noastre” admirăm zăpăciți reflexiile ultimelor raze...
...înainte de a ne porni către crâșma din sat pentru a urmări finala campionatului mondial de fotbal, Olanda-Spania. Suntem 4 la 1 pentru Spania, Cătălin fiind pe invers tocmai ca țină cineva și cu „ăilalți”. Meciul este cam fâsâit, prea tactic și prudent, dar un localnic pilit bine asigură distracția. Crâșma se închide și scorul e tot 0 la 0. Revenim „acasă” în pauza dinainte de prelungiri și instalăm un mini radio pentru a asculta deznodământul și a bea o bere la lumina frontalelor (aici nu este curent). Abia dacă mai putem ține ochii deschiși. Spania înscrie și câștigă. Ok, noapte bună...
Dorm foarte prost, visând păianjenii uriași pe care i-am reperat mișunând peste tot. Cătălin se scoală cu noaptea în cap și pornește plin de speranță pe dig, după păsări. Începe să se descurce cu aparatul foto iar efortul îi este răsplătit de diverse specii, nu toate înaripate...

Gâște...
...chire...
...vaci (ce decor indian!)...
...găinușe de baltă...
...o pupăză trece „strada” pe „verde”...
...un șarpe...
...niște lișițe, etc.
Ne trezim cu toții și ne pregătim de încă o zi în zonă. Vrem să vizităm satul (că pe întuneric l-am tot vizitat) și zona uscată a pădurii Letea, sperând să zărim caii sălbatici.

De la primii pași, suntem frapați de contrastul între vechi și nou, părăsit și locuit. Deși este atât de izolat, fără măcar apă potabilă sau preot propriu, Letea se poate mândri cu o frumusețe de biserică...
În această sărăcie și izolare, omul sfințește locul și gospodăriile lor par a fi raiul pe pământ...
...în timp ce altele, alături chiar, stau părăsite și își duc încet degradarea...
...iar altele sunt învăluite în vegetație și mister, având mai degrabă aerul unor case bântuite...
Ieșim din sat și întrăm în „pădurea” Letea, care de fapt este formată (natural) din pâlcuri de pădure deasă numite hasmacuri în alternanță cu zone deschise cu nisipuri și ierburi. Prin multe hasmacuri nu prea ai cum să intri, așa că mergi mai mult prin câmp, cu soarele în cap. E foarte interesant și specific, dar pentru mine a fost cel mai greu moment al excursiei, pentru că a fost incredibil de cald, ceea ce mi-a amplificat moleșeala și durerea de burtă cu care m-am pricopsit în ziua respectivă. Nici Mădă nu a fost mai brează. Băieții, în schimb, ar fi mers în prostie dacă nu am fi fost noi mai mimoze. Să nu vă imaginați însă că nu am mers, ore în șir, prin acel cuptor încins...
Încredibil dar adevărat, Cătălin își găsește ecusonul pierdut probabil în liceu, când l-o fi tras o fată ceva mai tare de urechi...
Soarele e atât de puternic încât e greu să scoți nasul din pământ. Nu ajută că din hasmacuri tot auzim fornăituri de cai scumpi la vedere...
...așa că facem observații la firul ierbii. O libelulă arată coaptă bine, săraca...
Mai zveltă, o călugăriță nu pare la fel de afectată. Întoarce capul spre noi și ne tratează cu o privire „rece”...
Un ghemotoc de plante călătoare ne invită să ne imaginăm aceste locuri în timpul unei furtuni de nisip. Mi-aș dori, dar parcă n-aș vrea...
Disperarea atinge cote maxime, mai ales că locul de popas cu băncuțe și umbră este inundat și populat de niste boi nervoși și foarte dotați. Mă târăsc și am nevoie de un nou imbold în viață...
Acesta nu întârzie să apară sub forma mult doriților cai sălbatici...
Imaginile nu reușesc să redea frumusețea lor în mișcare și ritmurile tribale ale tropăiturilor prin nisipul fierbinte...
Ca și cum nu ar fi fost, caii se fac nevăzuți, dar tu știi că au fost pentru felul în care ai renăscut „Te întinzi, faci câțiva pași cu senzația că nu cântărești nici un kilogram, iar cuvântul „fericire” pare prea slab și prea exact ca să descrie ce ți se întâmplă. Până la urmă, ceea ce constituie scheletul existenței nu e nici familia, nici cariera, nici ceea ce vor spune sau gândi alții despre noi, ci câteva clipe de felul acesta, pe care le înalță o levitație mai senină decât cea a iubirii și pe care viața ni le împarte cu o zgârcenie pe măsura inimii noastre slabe” (N.Bouvier, pg. 95).

Nu mai putem de cald și reușim să găsim o potecă la umbră pe care o exploatăm până în ultima secundă... Nu mai avem nici apă...
După o ultimă sforțare în câmp deschis, ajungem înapoi în sat visând la înghețatele ieftine și sucurile ultra-chimice care trebuie că se asund prin magazinul din centrul satului. Dar vai, e închis. Vecinii așteaptă și ei, ca și noi, să cumpere sau să meargă după apă. Ne retragem în bârlog unde improvizăm un ceai cu apă dintr-o fântână neomologată. Cătălin toarnă o găleată de apă pe mine și mă simt ca nouă. Visăm la cina cu pește aranjată de cu seară la o familie din sat. Mai stăm puțin în visare, ne gătim și ne pornim, casa cu pricina fiind taman la celălalt capăt al satului. Alin, pentru prima oară în deltă, spune că lui nu prea îi place borșul de pește pe care l-a făcut mama lui o dată. Cei care am mai fost și știm diferența punem pariu că e pe cale să aibă o revelație.

Ajunși la oameni acasă, ochii îmi alunecă de la bunica știrbă care are chef de vorbă către blidul cu mujdei și cuptorul de unde se aude un sfârâit îmbietor. „Salivăm de poftă, dar și de emoție, dovedind în ce măsură, într-o călătorie, hrana trupului și cea a spiritului merg laolaltă” (N.Bouvier, pg. 44).

Suntem poftiți la masă, o masă ce nu se poate descrie în cuvinte... mormane de crap, caras, somn, biban, lin, stiucă, o zamă de să-ți pară rău că nu îți poți turna încă o porție prin buzunare și pâine de casă aburindă. Zău am crezut că nu ne mai ridicăm de acolo, așa de mult și bun ce am putut mânca, iar asta până să vină tanti cu plăcintele cu brânză despre care nici nu fusese vorba. Surpriză, zice. Cât a costat? Cât am vrut noi, iar cât am vrut noi au zis că e prea mult... Sărumana pentru masă!

Gata să ne rostogolim, am profitat de apropierea de pădure și răcoarea înserării ca să ajutăm digestia și să cărăm apă de băut pentru restul zilelor. Mărturisesc sincer că, deși eram plină ochi, am fost cu gândul la plăcintele alea tot restul serii... și încă mai sunt!
Și uite-așa a mai trecut o zi și a venit timpul să părăsim satul Letea și să ne continuăm traseul, nu înainte de a ne fota călare pe Cămilă.
Vâslim din nou pe pitorescul canal care duce spre pădurea Letea...
...dar o cotim ușor-ușor spre vest...
Alin arată ca un adevărat Winnetou călare pe un mustang său verde care, între timp, s-a îmblânzit și îl ascultă întocmai.
Cu atât mai bine, căci intrăm în stuf pe un cănăluț îngust, plin de libelule neastâmpărate...
Toată această excursie pare desprinsă dintr-o poveste gen Stăpânul Inelelor, iar trecerea prin stuf are un iz inițiatic.
Din loc în loc, nestemate florale...
Niște cormorani mici le veghează...
Un cormoran mare stă ca un sfinx pe o cracă...
...și marchează sfârșitul canalului și schimbarea de peisaj.
Cămilă și Mustang se iau la întrecere...
...și ne trezim dintr-o dată din nou în camera oglinzilor...
Asistăm la un spectacol al simetriilor și ne abandonăm legilor acestui univers geometric perfect...
...într-atât încât iluzia optică a supunerii devine perfectă...
Lacul este imens și, la un moment dat, un alt foișor vandalizat ne ațâță curiozitatea...
Suntem urmăriți sau mi se pare mie?...
Reușim într-un sfârșit să dăm de capătul lacului și ne facem loc printre nuferi pentru a intra pe un canal sinuos.
Da, suntem urmăriți... Un țigănuș aterizează...
...ne observă în tăcere...
...și pleacă fără să ne adreseze un cuvânt.
Un pescăruș râzător abia ieșit din copilărie nu pare să înțeleagă semnificația prezenței noastre acolo și ce anume ar trebui să facă într-o astfel de situație...
Pe o căldură infernală de amiază, ajungem la foișorul Roșca, singura promisiune de umbră din zonă. Poate aici vom afla niște răspunsuri...
De sus, admirăm canalul pe care am venit...
...dar perspectiva cea mai interesantă este înspre nord, unde se întinde o zonă vastă în care accesul este strict interzis (nu că n-ar fi și foarte dificil). Undeva pe aici sunt coloniile pelicanilor, care se adună în număr mare tocmai pentru că au parte de intimitate absolută...
Coborâm și continuăm pe Lacul Dracului... ce nume!... Un pelican iscoadă ia act de prezența noastră...
...și se retrage...
Ceva urmează să se întâmple, e clar acum... Aerul e greu, tot cerul stă dintr-o dată pe noi. Asistăm neputincioși cum urgia se apropie. Suntem hipnotizați... „Vâsliți spre sălciii cât puteți de tare și evitați plaurul!!!” strigă Manu de pe Cămilă înainte ca vijelia să ne cuprindă și valurile să spargă luciul metalic al apei.
Cuvintele lui Manu rup vraja și începem să vâslim cât putem de tare, luptându-ne cu vântul și valurile care par să se joace cu noi cum vor și să împingă spre plaurul-balaurul care abia așteaptă să ne înghită. Cu ultimele puteri, reușim să ajungem între sălcii și scăpați. Intrăm pe un canal unde totul, într-o clipă, se liniștește. Oare a fost sau ni s-a părut???

A fost, vezi bine, căci suntem uzi până la piele. După un timp, din depărtare se aude un zgomot continuu, ca de fabrică, semn că ne apropiem de Chilia. Ajungem la o intersecție tenebroasă străjuită de cei mai înalți mărăcini uscați pe care i-am văzut vreodată. Niște pescărași albaștri apar și dispar ca niște năluciri colorate în acest univers sumbru. Căutăm un schit care nu este marcat pe hartă și despre care știm doar că există, dar nu știm exact unde. Într-un asemenea decor, schitul suscită mai mult interes decât oricând, simbol al salvării trupurilor și sufletelor noastre... „Sacrul - la fel ca libertatea - trebuie să-l simți amenințat ca să te preocupe” (N.Bouvier, pg.52).

Să încercăm spre nord... ah, ce bine, se aude o barcă... vin niște oameni... să-i întrebăm... ura! schitul există!... unde?... nu-i bine pe-aici... hai înapoi... e în partea cealaltă... Vâslim continuu și în tăcere, paralel cu un șir de stâlpi de electricitate, semn bun. Abundență de păsări și de vegetație. Vedem la un moment dat un colț de pământ care arată foarte atrăgător și îl marcăm ca variantă de rezervă. Un colț de clădire printre sălcii ne face să căutăm un loc de acostare și cobor din barcă pentru a vedea dacă am ajuns. Dau de doi inși piliți, cu aspect de paznici, înconjurați de o haită numeroasă de câini de toate soiurile și mărimile. Mai-mai să regret că am oprit, dar din fericire câinii par la fel de duși cu pluta ca și stăpânii. Unul din indivizi abia reușește să lege două vorbe, suficiente cât să înțeleg într-un final că schitul e la câteva sute de metri mai încolo...

Deja ne imaginăm că schitul nu merită efortul și verificăm bucățica de uscat reperată mai devreme. Avem norocul să observăm îndelung și de aproape o ciocănitoare neagră, cea mai mare dintre ciocănitori. Suntem însă goniți de muște și mirosul de balegă, astfel încât continuăm către schit. Acolo, ușurare... refugiul mult visat e mai mult decât atât! Găsim un loc de o rară frumusețe, amplificată de oboseala, foamea și experiențele noastre de peste zi.
Suntem întâmpinați cu borș de cartofi dres cu lapte și un roi de țânțari cum nu ne-a fost niciodată până atunci dat să întâlnim. Mâncăm în grabă, bandajați în haine de ploaie, din mers, agitându-ne spasmodic în încercarea de a ne feri ochii și gurile de bandele de kamizake însetate de sânge. „Lipsa strictului necesar stimuleaza pofta pentru esențial.” (N.Bouvier, pg.19)

A doua zi dimineața ieșim din corturi pe o vreme impecabilă, punem boarfele la uscat...
și admirăm acest schit numit Sfântul Atanasie...
Preotul, cunoscut în zonă ca „Pustnicul”, e un om iute la minte, bun la suflet, tolerant și plin de umor. Ne invită, ne arată, ne vorbește și noi îl urmăm ca niște cățeluși curioși și bucuroși de atenția acordată.
Călugărul Ciprian este din Iași (sau așa ceva). Schimbăm impresii și primim de la el o pâine mare de casă. La fix!
Odihniți, hrăniți, uscați, ne strângem samarele și pornim în ultima zi de aventură pe ape. Se anunță o zi glorios de călduroasă și, acum că m-am adaptat la noul mediu și stil de viață, deja mă încearcă regretul că aceasta va fi ultima zi de dat la vâsle.
Nu par să fiu singura, căci ne hârjonim și ne învârtim de parcă ziua nu ar avea decât început...
Câutăm umbra, dar suntem ațâțați de tot felul de păsări care nu mai au nici o jenă față de noi și par să ne fi acceptat ca fiind de-ai lor, sau pe-aproape în orice caz. Altfel cum ne-am fi putut apropia într-atât de ele?...

...cum ar fi acest cormoran mare și curios (apanajul tinereții)...
...mai-mai să îi suflăm în ceafă.
Traficul aerian e ba ca dintr-un film alb-negru (egrete și țigănuși)...
...ba color (dumbrăvence conectate la firele de electricitate)...
Controlori de zbor - vântureii de seară...
Spectacolul aviatic sincron este dat de stârcii galbeni...
În tribune, un stârc de noapte juvenil încă nu pare să își fi pornit motoarele...
Mai destoinice, două egrete bine aranjate și fardate încă de la prima oră a dimineții au prins loc în față.
Dar rolul principal este câștigat pe merit de un stârc galben pentru lipsa tracului în fața reflectoarelor. Pare chiar încântat să stea la poză pentru cine știe ce revistă de can-can.
Nu același lucru poate fi spus și despre dumbrăvence, care tratează cu spatele șansa unei celebrități gratuite...
Pe ultimul lac, suntem așteptați de un pelican creț...
...care, odată ce ne vede ajunși, face un tur demonstrativ, anunțând actul următor și intrarea în scenă a vedetelor mele preferate...
...un corcodel cu pui...
De emoție, unul din pui alunecă și rămâne în urmă...
N-ai zice că zebra aia mică e neam din neamul corcodeilor, nu-i așa?
Regalul ornitologic se încheie cu această scenă de mare sensibilitate. „Sesam, deschide-te!” și marea de cornaci se desface pentru a ne arăta drumul spre ieșirea din acest univers lacustru...
Ajungem, așadar, pe Dunărea Veche.
Curentul ne scutește de vâslit, iar noi nu refuzăm invitația la contemplare și relaxare... Scena cu Alin lungit în barcă arată mai degrabă a un adio ceremonios de la ultimul mohican care și-a găsit sfârșitul tragic, dar eroic...
„Să lenevești într-o lume nouă e cea mai captivantă dintre ocupații” (N.B., pg.12).
Chiar nu vrem să se termine, dar curentul curge asemeni nisipului în clepsidra timpului. Înainte de a reintra pe brațul Sulina, ne permitem o ultimă escapadă în amintirea plimbării cu barca prin pădurea Letea. În apropiere de complexul Lebăda, vizavi, se află o plantație de plopi acum inundată. Intrăm în ea și ne foim cât să mai transbordăm niște paianjeni dintr-o parte într-alta.
Inevitabilul se produce însă, iar noi pătrundem pe brațul Sulina, al cărui curenți rapizi ne poartă de-a lungul satului și până la destinația finală cât ai zice pește.
Returnăm canoele, aruncăm neceremonios jumătatea de bidon de plastic care servise drept oliță și mergem să tragem concluziile la crâșma din sat, unde dăm iama în bere și înghețată.
Seara avem parte de același puhoi de țânțari care ne gonește în corturi și al cărui atac disperat răsună ca o ploaie măruntă. Până dimineața, o parte din victime zac înecate în condensul dintre cele două foi ale cortului.
A doua zi dimineață ne sculăm devreme și la 8 fără ceva suntem la debarcader, gata să prindem nava de pasageri spre Tulcea. Comparăm nivelul apei cu cel de la dus și constatăm că viitura începe să se retragă. Multe zone rămân, însă, inundate.
Tot datorită inundațiilor, vedem neașteptat de multe păsări pe malurile de obicei mai puțin generoase ale brațului Sulina. Destul de mulți pelicani și nenumărați stârci cenușii au ocupat, temporar, zona, spre deliciul pasagerilor. Pentru Alin, aceasta este ocazia de a își da bacalaureatul în ornitologie și de a își câștiga locul între păsări. Aspirant la titlul de Egretă Neagră, aici seamănă mai mult cu un țigănuș... Noroc că a luat examenul cu brio și a meritat titlul cel mare!
Suntem relaxați și încărcați cu experiențe frumoase care încep să se transforme deja în amintiri... „și te grăbești să îngropi acest moment suprem ca pe un trup mort în adâncul memoriei, unde vei merge să-l cauți cândva” (N. Bouvier, pg.95).
Debarcăm la Tulcea surprinși de faptul că în urma noastră am tras un nor negru peste Deltă, ca un fel de cortină care nu întârzie să cadă sub forma unei furtuni scurte, dar foarte violente.
Urmează o cursă nebună dintr-un microbuz într-o gară, din gară în alt microbuz, apoi într-o altă gară și imediat într-un tren... fiecare asemeni unei uși cu zăvor ce închide cu zgomot metalic proaspetele amintiri. Ne refugiem în cărțile cărate prin rucsaci dar rămase necitite, căci fericirea ultimelor zile ne-a luat tot timpul.
Eu redeschid jurnalul lui Bouvier și încep, în sfârșit, să îl citesc ca și cum l-aș fi trăit eu însămi... "I shall be gone and live or stay and die."