La pas prin Munții Rodnei

Care loc poate fi mai potrivit pentru rememorarea unei ture la munte dacă nu la mare? Ştiu ca n-are nici un sens, dar ar fi trebuit să vă fi obişnuit deja cu logica asta a jurnalului meu din ultima perioada. Acum că am ajuns la Constanţa (pentru o nuntă în familie), am un răgaz numai bun pentru a îmi aminti de tura din Munţii Rodnei. Păi hai să nu mai lungim introducerea ci pasul...
Ideea a fost să facem creasta de la E la V, aşa că am coborât din maxi-taxi (cândva în vara care tocmai a trecut) în pasul Rotunda, la Gura Lalei, cu intenţia de a urca la lacul Lala. Drumul forestier şerpuieşte leneş preţ de câţiva kilometri buni, recomandat fiind să ai la ce să te gândeşti şi/sau cu cine să discuţi... În cazul nostru, din spate ne zoreşte un nor mare şi urât care ameninţă să ne încerce ambiţia...
La un moment dat, forestierul se termină şi începem urcuşul pe potecă, ajungând într-o poiană mare de unde nu ne putem da seama care va ajunge mai întâi la Lala, noi sau ploaia. Ceea ce norul nu realizează însă este că are de-a face cu mine în modul de acţiune "totul sau nimic, deci totul", după ce luni de zile şoricărisem la calculator pentru a îmi depune la timp teza de doctorat. Astfel, orice fel de condiţii meteo erau mai bune decât cele din sufragerie, aş spune chiar minunate.   
În pădure însă uităm de tot şi toate, iar eu mă declar iremediabil fascinată de verdele ferigilor, muşchiului şi copacilor...
Cătălin ar cam întinde pasul, însă eu dau de-a dreptul în marşarier, căci visez de nu ştiu când la asemenea covoare nesfârşite de muşchi...
Dacă te uiţi mai de aproape, pare că vezi tot păduri, dar la o altă scară...
Două lumi asemenea, băgate una în alta... oare câte or mai fi?
La un moment dat ieşim într-un luminiş creat prin prăbuşirea unui număr mare de conifere. Atmosfera de basm devine una de film horror. Poate nu chiar aşa, dar oricum, măcar un zmeu tot a trecut pe aici...  
Poteca iese însă repede din pădure şi intră în jnepeniş...

Jnepenişul este atât de compact încât poteca urcă mai degrabă pe lângă cursul apei. Norul a renunţat să ne mai fugărească şi s-a liniştit, aşa încât chiar nu mai avem nici un motiv de grabă. Scot trepiedul şi mă delectez fotografiind (pâ)râul vijelios şi înspumat ca laptele... 

Ne apropiem de zona alpină şi putem privi în urmă spre valea de unde am venit. În ciuda pretinsei lipse de formă, ne-am mişcat foarte bine şi mai avem timp berechet.
Lacul Lala mă surprinde prin mărime iar zona este, practic, pustie.

N-avem decât să explorăm şi sunt încântată să descopăr că rododendronul (a.k.a. bujorul de munte sau smârdarul) încă nu s-a trecut de tot.
Toată valea este plină de flori, preferatele mele fiind aceşti... "pufuleţi" care par să prefere umezeala din preajma lacului.
Şi tot aşa, şi tot aşa...


Petrecem o seară foarte liniştită, iar dimineaţa soarele răsare direct în cortul nostru... Suntem odihniţi, astfel încât la 7:00 suntem gata şi ne pornim spre Vf. Ineu. Tra-la-la...   

Ca un făcut, în mai puţin de jumătate de oră se iscă o furtună de zile mari. De data asta, norii ne vin din faţă, dinspre Ineu, vărsându-şi toată supărarea pe noi. Vântul face nevăzută husa de ploaie de pe rucsacul lui Cătălin iar eu abia apuc să îmi pun aparatul foto la adăpost.
Nu mă încântă deloc ideea de a ieşi în creastă pentru a primi pedeapsa capitală prin electrocutare, aşa că hotărâm să ne retragem şi să mergem în Maramureş, urmând să revenim prin partea cealaltă. Nu pot să spun că sunt dezamăgită, pentru că 1) urmează să revăd pădurea de basm şi 2) oricum nu ne întoarcem acasă.

Zilele care au urmat le-am petrecut în Maramureş, după cum am povestit în postarea precedentă. Cu bateriile pline, am revenit în Rodnei via Borşa, plănuind să parcurgem creasta în sens invers, V-E. Pe drumul care urcă spre staţia meteo, plin (dar PLIN) de afine. Mmmmm.....
Urcuşul mi se pare lejer şi frumos, mai ales după ce luăm suficientă altitudine pentru a putea admira depresiunea şi munţii Maramureşului.
Din Borşa mi se părea că va fi un urcuş nesfârşit. Acum însă iată-ne trecuţi de jumătate şi Borşa mică-mică. Cred că afinele şi-au făcut efectul energizant...
Ajungem repede la staţia meteo, unde e plin de lume. 

Şi pe malul lacului Iezer este un grup numeros, însă mult mai liniştit. Facem, şi noi, un popas. Pentru că ne simţim foarte bine şi e încă devreme, ne hotărâm să urcăm în creastă şi să dormim acolo. Cine ştie cât va mai ţine vremea bună... 
Urcuşul de 500m este pe o potecă destul de uşoară care şerpuieşte în zig-zag printre grohotişuri şi pâlcuri de rododendron.
De sus, lacul are conturul României.
Ajungem în creastă şi pe Vârful Pietrosu (2303m) la timp pentru a prinde ultimele raze calde de soare...

Suntem singuri... noi doi, norul şi muntele...


Ne instalăm chiar pe creastă şi admirăm apusul de soare, respectiv răsăritul lunii...


Sub reflectorul lunii, noaptea trece ca ziua, fără nici o scamă de nor sau pală de vânt. Îmi "notez" pe "lista" de experienţe de trăit aceea de a face un traseu de creastă într-o noapte cu lună plină.
E foarte devreme iar Cătălin încă mai moţăie. Ies de una singură şi mă bucur nespus de aceste clipe.


Iese şi Cătălin şi ne felicităm pentru decizia de a dormi în creastă, după care ne şi ciondănim puţin pe tema fotografiei.

In fine, strângem şi pornim pe creastă, vremea anunţându-se excelentă. Scotocesc prin memorie şi scot de la naftalină diverse amintiri despre relieful glaciar şi periglaciar, pe care să le prezint cu aplomb de geograf lui Cătălin. Urcăm pe Buhăiescu Mare, de unde avem o foarte bună perspectivă în toate direcţiile. 

Deja este foarte cald, dar e frumos şi mă simt ca în al nouălea cer.
Parcă toată planeta s-a scuturat de oameni şi animale, oprindu-şi numai iarba, florile şi... pe noi... 
Căldura începe să mă toropească. Tocmai îi spuneam lui Cătălin că tare aş mai bea o cafea (dar n-avem), când...
...de după o culme apar nişte dulăi, cam mulţi, cam mari şi cam supăraţi. Nici ţipenie de cioban sau de turmă, care probabil erau mult mai jos pe versantul opus.

Cătălin apucă să arunce rucsacul în faţa lor iar eu să strig cât pot după cioban, care apare în secunda salvatoare şi abia reuşeşte să îi potolească şi să ne ferească de haita pornită pe fapte mari. După acest episod scurt dar intens, îi spun lui Cătălin că nici o cafea, oricât de tare, nu m-ar fi putut înviora într-atât. Vom mai întâlni destule turme, însă (din fericire) nu vom mai avea parte de aceeaşi primire.
Căldura devine greu de ignorat, mai ales că nu avem parte de umbră şi nici de vânt. Acum, însă, ştim măcar că nu mai suntem singuri în suferinţă. Începem să întâlnim diverşi drumeţi, mai toţi străini.
Decuplăm pilotul automat în momentul în care ajungem în locul numit, sugestiv, "La Cărţi".
Răsfoim şi noi nişte volume, încântaţi...

Odată ieşiţi din biblioteca de piatră, ne târâm ca saleurile în tava încinsă...

Mai avem parte de puţină aventură cât bălăurim pe o pantă acoperită de jnepeniş...


Şi nişte tufe de rododendron îmi oferă scuza ideală pentru a zace puţin în iarbă, vezi-Doamne pasionată de fotografie...


Totuşi, la munte e greu să apuci să te plictiseşti pentru că peisajul se poate schimba după fiecare cot al potecii. Astfel, ajungem în locul numit (din nou, foarte sugestiv) "La Oase". De data asta, rolul principal este jucat de rădăcinile şi crengile uscate de jnepeni. Senzaţia este că am nimerit fie pe platoul de filmare al părţii a 4-a din Stăpânul Inelelor, fie în povestea propriu-zisă, pe câmpul vreunei bătălii dintre oameni şi orci.
Admirăm creasta pe care am parcurs-o de dimineaţă, începând cu moţul cel mai înalt reprezentat de Vf. Pietrosu. 

Deşi nu este târziu, hotărâm să nu ne grăbim şi să poposim peste noapte în larga Şa Gărgălău. Ne rămâne timp berechet să ne relaxăm, să citim...Din nou, avem parte de o noapte liniştită şi ne trezim devreme pentru a începe o altă zi care se anunţă la fel de călduroasă. 

Creasta este mult mai clară, mai îngustă...
La un moment dat, trecem chiar o scurtă porţiune stâncoasă, stil custură, unde inaccesibilitatea explică o adevărată explozie de flori.


Soarele dogoreşte iar norii ne ocolesc. În schimb, avem fiecare un adevărat nimb de musculiţe enervante care se lipesc de feţele noastre transpirate.
Într-un final, ne angajăm în ultimul urcuş pe Vf. Ineu, sperând ca măcar acolo să avem parte de puţin vânt care să ne scape de musculiţe.

Ajungem în vârf, însă cu tot cu musculiţe, care pare că între timp s-au înmulţit peste măsură. Spre norocul lor, frumuseţea peisajului cu creasta de pe care am venit ne îmbunează şi ne face să nu le mai băgăm în seamă.

Ne ajung din urmă un cuplu de polonezi pe care ii depăşisem dimineaţă. Stăm de vorbă, ne fotografiem, le recomandăm diverse trasee şi destinaţii, bem una mică...

Ne retragem împreună şi ajungem (noi din nou) la Lacul Lala, unde ne despărţim prieteni.

Profit pentru a admira încă o dată "pufuleţii" din preajma lacului.
Coborârea ne este familiară... ...şi continuăm pe poteca prin muşchiul-pădure... până unde?... oare unde?...