Cu „ia-mă nene” prin Țara Maramureșului

Uneori este bine (sau așa îți vine) să aștepți, să lași experiențele și impresiile de moment să se așeze, să faci un pas în spate și să taci. Dacă până nu demult îmi țineam „la zi” jurnalul vizual povestindu-mi peregrinările la scurt timp după încheierea lor, anul acesta am rămas în urmă, astfel încât se prea poate ca mulți dintre cei care îmi urmăreați postările să vă fi mutat atenția asupra contului de Picasa al lui Cătălin. Nici o problema din partea mea, înțeleg, nu mă supăr și nu mă alarmez. N-am stat încuiată în casă și nici nu pot să spun că am fost în criză de timp, iar faptul că o nouă logică a cuvintelor și estetică a imaginilor întârzie să se arate ca efect al cugetărilor presupus profunde în tot acest timp este mai puțin important. Adevărul este că mi-am dorit o / această perioadă de recul și răgaz. E ca și cum ar sta să plouă, dar încă nu se știe dacă și cum va ploua. Pe scurt și tocmai pentru că viața este atât de scurtă, m-am convins că voi ajunge mai departe „grăbindu-mă încet”.


Așadar, a venit momentul să derulez înapoi la periplul relativ recent prin Țara Maramureșului (ce mai contează când) și „revăd” cu plăcere noua Mănăstire Bârsana...
  ...amplasată într-un complex monahal care mie mi-a făcut impresia unui spațiu aerisit și frumos amenajat într-o interpretare peisagistică previzibilă, convențională, adecvată și reconfortantă...



Aici poți petrece lejer câteva ore descoperind tot felul de detalii arhitecturale bine întreținute și plăcute privirii pierdute prin vizorul aparatului de fotografiat...

Biserica este nouă dar construită în stil tradițional, exclusiv din lemn (inclusiv îmbinările și cuiele), atestând faptul (îmbucurător pentru mine) că în Maramureș arta și meșteșugul lucrului cu lemnul nu s-au pierdut...



Estetica și bunul gust „made in Romania” se regăsesc inclusiv în muzeul-magazin, de unde mă aleg cu destule idei despre cum mi-ar plăcea să arate propria mea casă, dacă vreodată voi avea ocazia să mi-o construiesc (spun dacă întrucât nu mi-aș dori să îmi îndeplinesc acest vis amanetându-mi viitorul și devenind sclavă pe plantația mea sau a altuia)...




La o oarecare distanță, în vatra satului, se află biserica Bârsana veche, cocoțată pe o coamă de deal și ascunsă inițial privirii. Poarta, gardul și ocoalele potecii conferă urcușului un ușor iz inițiatic... 
Biserica veche este mult mai mică iar spațiul infinit mai intim și liniștit, locului potrivindu-i-se de minune expresia „colț de rai”...

Patina timpului se cunoaște pe detaliile texturale și cromatice ale lemnului. După părerea mea, simplitatea (aparentă) a bisericii vechi face din aceasta o încercare mult mai sinceră, mai credibilă și mai reușită de exprimare a credinței comparativ cu mai impozantul complex nou...
Concepția arhitecturală reușește să medieze între două tendințe fundamental opuse. Pe de o parte, biserica este bine înfiptă în pământ...

  ...și integrată organic în peisaj...
...dar în același timp pare că este gata-gata să se desprindă, zvelt, spre cer...
Suntem impresionați de claritatea viziunii și măiestria execuției, pe care le vom revedea și în alte biserici maramureșene noi și vechi... 

Ne îndreptăm spre Vadu Izei, unde izbutim într-un final să găsim pensiunea familiei Borlean pe care ne-o recomandaseră entuziast mai mulți prieteni. De la poartă ne dăm seama că spiritul acestui loc nu este țintuit în termopane...
Ascunsă într-un capăt liniștit de sat, aceasta tezaurizează specificul unei gospodării tradiționale în adevăratul sens al cuvântului. Aici ești bine primit și ai cu cine sta de vorbă, ai unde dormi, ce mânca și ce bea, ai ce vedea și ai ce face, astfel încât își merită pe deplin atât buna reputație cât și prețul aparent piperat. Deși sunt un biet cadavru universitar când vine vorba de venitul financiar, știu să recunosc un efort care merită răsplătit și nu mă doare să bag mâna în buzunar în astfel de situații.
Gospodăria este formată din mai multe case din lemn de vârste diferite (inclusiv casa bunicilor), curți, foișoare și cotloane, toate împodobite cu motive sculptate în lemn, ghivece cu flori, ulcele, preșuri, păretare, traiste și ce se mai poate.  




Oaspeții sunt serviți cu mâncăruri gătite tradițional, astfel încât oala care se vede pe cuptorul de vară din fotografia de mai jos ne-a umplut farfuriile (și burțile) cu sarmale și ardei umpluți după care încă salivez.
Seara vine repede și întunericul adaugă la senzația de intimitate creată stând la taifas cu gazda primitoare, talentată, cultivată, umblată și implicată, care din când în când mai toarnă în pahare licori autohtone dezlegătoare de limbi și inimi în ciuda combinației pestrițe de naționalități în rândul celor prezenți.
Complet revigorați, bine informați și adecvat „mobilizați” călare pe două biciclete demult trecute de vârsta pensionării, pornim să explorăm Valea Stejarului și ce-o mai fi ce n-o fi la drumul mare.

Pe Valea Stejarului, densitatea de termopane este ceva mai scăzută și dăm (nu rar) peste gospodării din lemn frumos renovate sau chiar recente, semn că oamenii locului încă se mai regăsesc în specificul zonei și nu se sfiesc să își afirme, astfel, identitatea. 
Fiecare poartă îți spune câte ceva despre cine și când a sculptat-o, care este starea materială a proprietarilor gospodăriei, meșteșugul cu care se îndeletnicește capul familiei, ocazia sau pretextul pentru care a fost comandată/ridicată etc.

La fel ca în Bârsana, biserica din lemn este cocoțată pe un deal cu livadă.
De aici, satul și împrejurimile se văd bine, iar impresia de la poarta bisericii este că aceasta le veghează.

Biserica veche își duce veacul alături de una de dată mai recentă, mai mare și mai bogat ornamentată, însă acoperită, mai convenabil, cu tablă.

Cu excepția unei femei ieșite să adune niște fân, locul este încremenit în dogoarea amiezii...
Biserica veche este, la fel ca la Bârsana, mai mică, mai discretă, aducând mai aproape omul de natură și de sacru. 


Din nou, relația dintre detaliu și ansamblu este evidentă, demonstrând nu doar o bună înțelegere a lemnului ca material de construcție, ci mai ales coerență între gândire, simțire și faptă, respectiv răbdare și consecvență, atribute cărora am cam ajuns să le ducem dorul în ziua de azi.



Înapoi în sat, ajungem la Moș Pupăză, unul dintre cei mai cunoscuți artizani din zonă când vine vorba despre sculptatul în lemn.

Din păcate, Moș Pupăză e plecat la spital (căzuse și se lovise), așa că stăm de vorbă cu bunica, ginerele și nepoțelul. Par oricând gata de musafiri, iar bunica (pe care o cheamă Ioana, ca și mine) este de o bunăvoință molipsitoare.

Ginerele a acceptat să ducă mai departe meșteșugul, condiția părând a fi de a putea să își construiască propria casă în stil „modern”.   

Momentan, se lucrează la o comandă de rame pentru niște panouri turistice în zonă. Un cocoș patrulează vigilent în timp ce găinile stau cuibărite dedesubt, în rumeguș...

Sunt lăsată să îmi bag nasul nestingherită prin atelier, de unde ies cu un respect crescut față de cei care pot îmbânzi un asemenea haos și transforma niște biete scânduri în minunate sculpturi...
Ne luăm și noi, amintire, un fus cu zurgălăi...


În loc să ni se inducă ideea că vizita ar trebui să se apropie de final, ni se dezvăluie secretul vivacității lui Moș Pupăză, adică palinca ascunsă în toiagul sculptat (sau botă), din care suntem poftiți și noi să gustăm. Dacă până în clipa respectivă mie nu îmi plăceau băuturile tari, ei bine mi-am schimbat părerea...
Mai mult decât atât, suntem poftiți în casă, pe o ușă deasupra căreia stau rânduite o mulțime de talăngi, semn că Moș Pupăză o fi având și unele porniri de colecționar (amintindu-mi de Nicolae Popa din Târpești)...
În casă, bunica, nepotul și „prietena” lui stau cuminți până mă instalez eu cu trepied și alea-alea, căci le place să fie pozați împreună. Copii sunt la vârsta aceea când bunica încă este o prezență minunată, dorită, căutată.
Încăperea este mobilată chiar de Moș Pupăză, care nu pare să fi îmbrățișat vreodată pragmatismul și utilitarismul dacă e să judecăm după cât timp i-a luat să facă biblioteca și dulapul...



Poarta, casa, mobila din casă, micile obiecte, toate pun omul modern în fața unei dileme. Ce impuls ilogic îl determină pe Moș Pupăză și pe alții ca el să se dedice cu atâta zel unor aspecte atât de nepractice? Adică, până la urmă, o poartă nu e decât o cale de acces printr-o îngrăditură ce desparte domeniul public de cel privat, iar un dulap nu este decât o cutie mai mare pentru depozitat haine. Probabil că aici, la capătul lumii, Moș Pupăză chiar n-are ce face de se apucă să inventeze toiagul-sticlă și să adune tălăngi...

Eu una cred că abia astfel de preocupări dau sens și savoare existenței. De fiecare dată când mi-am „eficientizat” viața, orientând-o doar spre lucruri utile și necesare prin prisma unor exigențe economice, sociale și profesionale care încep cu „trebuie să” și „e bine să”, m-am dus la culcare posacă și m-am sculat la fel de posacă a doua zi. Da, sunt programată de mică să bifez tot ce e de bifat într-un cv, iar mecanismele de auto-învinuire încă funcționează în caz de abateri, însă eu cred că „viața [mea/noastră] e în altă parte” (M. Kundera).   

În fine, revenim... însă nu pentru mult timp, căci o altă „ciudățenie” din ograda lui Moș Pupăză deschide următoarea acoladă. Anume, am observat inclusiv la tineret aceleași simptome, deși parcă s-a decretat deja că tradițiile românești nu mai sunt contagioase, implicit nici periculoase. Aici însă, nimic nu era mai fascinant pentru nepotul în vârstă de 4 ani, după cum am aflat noi de la ginere, decât să stea să îl urmărească și să îl imite pe bunicul (cu îndemânare și talent aș adăuga eu)...


...sau să învețe să cânte din „ceteră” în timp ce bunica îi ține isonul cu vocea tremurândă de emoțe iar prietena e, evident, căzută în admirație...
Ce bine însă că pantele abrupte nu ne lasă să ne obosim intelectul prea mult cu astfel de probleme odată plecați de la fața locului, însă îmi iau temă pe acasă să văd ce înțeleg eu din toate astea și, mai ales, cum să reacționez. De pildă, aș putea încerca să mă gândesc singurică fără să mă uit la tv dacă sau nu „Românica” este într-adevăr și iremediabil succesoarea României pe harta lumii. În acest caz, ar trebui, nu, să îmi asum și riscul de a ajunge la concluzia că poate nu e chiar așa. Sau, mai grav, că poate fi așa doar în măsura în care cei în pașaportul cărora scrie România (adică și eu) ajung să creadă astfel și să se comporte ca atare. Și ce-ar fi de făcut în cazul ăsta? Ei bine, atunci aș putea să îi invit pe toți aceia care cred că România și românii sunt de c***t să își îndrepte pașii spre locuri care li se par mai plăcut înmiresmate și să ne lase pe noi, ăștia c*****oși, să ne vedem de ale noastre. Printre altele, s-ar reduce incidența crizelor identitare în rândul celor ca mine, care am putea trăi mai frumos dacă ne-am respecta ceva mai mult (pe sine, între noi, țara, viața) și nu am mai pune, pasiv, botul la toate tâmpeniile.

[Scuze dacă v-am zgâriat cu țepii asterixurilor; expresia nu îmi aparține, am auzit-o recent spusă cu multă convingere și aici nu am vrut decât să o redau suficient de fidel pentru a îmi putea exprima reacția.] Și asa, „cele rele să se spele...


...cele bune să se-adune”...


...iar eu închei recomandu-vă încă o dată să vă faceți cadou o excursie în Maramureș cu popas la familia Borlean din Vadu Izei sau, dacă nu puteți pleca, să vă procurați superbul album Maramureș, Țara lemnului (foto Dan Dinescu, text Ana Bârcă), disponibil și în engleză sau franceză. Am descoperit (cu adevărat) acest album uitat în bibliotecă după ce m-am întors acasă. Fotografiile sunt printre cele mai expresive pe care le-am văzut până acum, poate și datorită faptului că albumul nu este încropit în grabă, ci acoperă mai multe decenii de fotografie și, mai ales, este construit pe o relație intimă cu oamenii și locurile. Asta este explicația, cred eu, pentru calitatea mult mai slabă a comentariilor și fotografiilor mele: am poposit prea puțin pe unde am trecut, mulțumindu-mă cu o degustare rapidă. Poate că, grăbindu-mă mai încet data viitoare, voi acoperi mai puțină distanță dar voi descoperi mai multă substanță.
PS: explicația pentru titlul postării este că ne-am deplasat mult cu autostopul în această tură, găsind că este destul de rapid, ieftin și pitoresc. Dealtfel, nu eram singurii, putând spune că ne-am încadrat și noi în specificul zonei la capitolul transport... aviz amatorilor!