Cocoțați, plouați, îngropați, sărați, afumați și-mbrățișați

A trebuit să vină vacanţa de iarnă ca să apuc să postez despre cum am petrecut în octombrie... În ultima perioada am fost bântuită de ghinioane legate de sănătate şi muncă, aşa că nu prea am apucat să ţin pasul. Nici multă inspiraţie nu am, dar vreau să fac această postare pentru că vreau să vă recomand o nouă destinaţie (cel puţin una "nouă" pentru mine).

În fine. Chiar dacă postarea asta e cam fără condimente (şi trebuie să recunosc că fotografiile nu sunt făcute de mine ci de Cătălin), ne-am bucurat să petrecem un an de căsnicie şi ziua mea în Cheile Turzii alături de Lush, Andra şi Ivona.
Zona asta ne este foarte dragă...
Puhoaiele au distrus podurile peste Hăşdate, trecerea improvizată dându-mi câteva emoţii, mai ales că am trecut şi pe ploaie.
Turnul Ascuţit - mi-ar plăcea să îl caţăr din nou...
Lush, Andra şi Ivona nu au mai fost niciodată pe aici, dar Cătălin este un ghid bun.
Planul este ca Lush, Andra şi Ivona să facă o tură de recunoaştere, iar Cătălin şi cu mine să căţărăm Creasta Hans Gora, care de jos arată foarte spectaculos.
Ne despărţim şi noi doi începem să urcăm spre baza traseului, câştigând în acelaşi timp perspectivă asupra Peretelui Uriaş de vizavi.
Râul se vede tot mai mic.
Creasta Hans Gora arată foarte fain, ca o lamă desprinsă din perete.
Alături, Colţul Rotunjit.
Începem să căţărăm. Traseul este uşor, dar deosebit de pitoresc şi aerian.
Prize din belşug. Cruxul are gradul 7, dar în rest traseul are paşi de de gradul 4+ până la gradul 6, adică intervalul meu de comfort fără antrenament.
Cătălin înainte de a dispărea din vizor.
Vin şi eu din urmă...
Şi iar...Şi iar...
Suntem la o fereastră foarte fotogenică prin care cam bate vântul.
Între timp, Lush, Andra şi Ivona fac turul Cheilor şi ne reperează în traseu, făcându-ne această poză...
Lungimea este foarte uşoară dar şi foarte expusă... Îmi place mult imaginea asta...
Cătălin mă aşteaptă la finiş...
...şi se amuză...
Ultimele mişcări pe stâncă...
Ajungem în vârful unde se află crucea în memoria lui Hans Gora, primul alpinist mort în Cheile Turzii (din păcate nu şi ultimul, cel mai recent accident mortal având loc chiar vara asta).
Ultima porţiune se face pe picioare, dar e atât de îngustă încât nu prea îţi vine să stai în picioare. Metodele "paianjen" şi "râmă" par mai sigure...
Întrucât traseul este pe o lamă de stâncă monolit, ne dăm jos în rapel, ocazie ideală pentru a repeta nişte tehnici de auto-asigurare.
Suntem foarte bucuroşi de experienţă iar vremea a ţinut cu noi...
...dar atât, căci până a doua zi s-a stricat şi s-a pus pe mocănească. Ploaia măruntă ne cam frustrează, dar până la urmă hotărâm că aşa cum noi nu putem controla vremea, nici vremea nu ne poate controla pe noi... şi pornim la plimbare.
E urât cu draci şi nu avem apă, dar avem simţul umorului...
De partea cealaltă a Cheilor se vede că a venit toamna...
Coborâm şi ne bucurăm de decor.
Încercăm să ne încălzim cu nişte bere rece şi alte partide de râs...
Ne întoarcem prin Chei şi descoperim ultima victimă a naturii dezlănţuite... :-)
Explorăm peştera Cetăţaua Mică...
Vizavi, Cetăţaua Mare...
Înapoi la corturi, asistăm la o luptă pe viaţă şi pe moarte între doi berbeci. Am fost foarte impresionaţi. Mirosea a testosteron până la noi...
Ne amuzăm de ploaie, ne împrăştiem de râs vizionând în cort un film SF la laptop (Splice, un adevărat deliciu cinematografic, pardon, vroiam să spun delict) şi ne pornim spre casă... Cătălin (cred) propune să vizităm salina Turda. De ce nu? Şi-aşa asta a post mai mult o ieşire de pensionăreală... Zis şi făcut...
La intrare ni se pare cam scump şi mergem cam 1 km printr-un tunel puţin interesant. Ceea ce descoperim însă ne lasă MASCĂ...
Salina este impresionantă din toate punctele de vedere. A fost reamenajată recent cu mult bun gust şi nu prea ne simţim în Românica zilelor noastre. Cum ar spune bunul meu prieten Mike, e "ca'n Germania".
Cum nu era în plan să vizităm salina, fireşte că s-au întrunit toate condiţiile pentru a ne întâlni cu prietenii noştrii Radu şi Mike. E, cred, a 4-a oară că ni se întâmplă asta...
Decorul este de film SF gen Dune. Ne place FOARTE TARE...
Depozitul de sare este foarte interesant de privit...
Ne dăm şi cu barca pe lacul de pe fundul salinei...
Suntem uimiţi de spaţiu şi atmosfera...
Ne uităm pe hartă să vedem ce mai e de explorat...
Coborâm şi urcăm pe jos, sute de trepte...
Nu ne dăm seama cum trec orele...
Detaliile sunt extrem de interesante...
Citim istoria salinei în broşură şi călătorim înapoi în timp...
...şi înainte, căci, după cum spuneam, decorul este SF...
...hmm... oare suntem în filmul corect? Mi se pare cam... Alien...
Găsim însă culoarul de 1 km, o distanţă numai bună pentru o transiţie a psihicului înapoi la realitatea cotidiană...
...pe care o înfruntăm abia după ce ne ghiftuim bine cu nişte delicioase plăcinte ardeleneşti la crâşma de lângă salină. Zău, dacă vreodată mergeţi la căţărat în Cheile Turzii şi vremea nu ţine cu voi sau vă dor ciolanele, mergeţi la Salina Turda! Chiar şi dacă nu vă dor, merită să mergeţi! Am zis!