Merită să mergem în Ceahlău?

„Dacă vrei să știi ce-nseamnă un munte, televizorul nu-ți va spune prea multe...”



Ceva de genul ăsta trebuie să fi fost în capul Cristinei când m-a sunat să mă întrebe dacă nu vreau să mergem în Ceahlau duminică. Păi vreau! La fel și Julie, Tudor și Ionuț...
Ajungem la Izvorul Muntelui fără prea multe aranjamente și ne propunem să urcăm prin Poiana Maicilor. Ziua se anunța superbă, iar starea de spirit la fel. Nici nu ne-am dat seama când am ieșit în poiană după o oră de mers și pălăvrăgeală.
Iarba este năpădită de pânze de paianjen foarte fotogenic încărcate cu rouă...
Și, că tot sunt cu ochii la firul ierbii...
Soarele este puternic, dar aerul este surprinzător de rece și atmosfera limpede, numai bună pentru fotografie. Mă simt într-o formă excelentă din toate punctele de vedere!
Priveliștea din Poiana Maicilor spre abrupt este irezistibilă iar noi avem timp berechet, așa că ne oprim, admirăm și ronțăim mere...
...după care ne pornim din nou prin pădurea „strămoșească”...
...și, din loc în loc, iar ne oprim să admirăm peisajul...
Aaa... uite și sursa cerceilor mei cu cireșele!
Sunt asortată toată - bluză, rucsac, bețe de trekking, cercei, obraji...
Aerul ăsta de munte face poftă de mâncare... Nu râdeți... Molfăitul a fost la ordinea zilei în micul și veselul nostru grup.
Zona este deosebită...
...indiferent cum ții aparatul...
Nu sunt singura fotoreporteriță!
Priveliștea spre Izvorul Muntelui încă aduce a vară.
Ne apropiem de Clăile lui Miron, pe unde vom urca spre platou.
Zona este abruptă dar ușoară și seamănă cu un amfiteatru.
Tudor servește drept referință pentru a aprecia înălțimea uneia din clăi (care, de fapt, pornește mult mai de jos).
Panta puternic înclinată ne readuce cu nasul la firul ierbii...
De la distanță, urcușul pare mai greu și mai lung decât este în realitate. Ajungem foarte repede pe platou, unde mai întâi ne afundăm în ultimele pâlcuri de pădure amestecată cu jneapăn și ienupăr.
Mai aruncăm o privire în urmă, cam în contre-jour...
...și ne îndreptăm apoi atenția către Coloana Dorică, unde vom face un nou popas pentru a alimenta din nou prea harnicele noastre burți.
Constatăm o noutate în peisaj - construcția (recentă) a unei mici cabane.
Continuăm apoi, invocând diverse adjective laudative la adresa vremii și peisajului.
Suntem plini de energie și voie bună, așa încât totul ni se pare că se derulează cu repeziciune. Ajungem la zona de campare de lângă Dochia.
Deși te-ai aștepta ca frumusețea peisajului și banalitatea potecii să ne țină numai cu ochii pe sus...
...nasul meu a rămas la firul ierbii și a detectat o omidă uriașă... dar URIAȘĂ, vă rog să mă credeți! Cristina se întreabă ce soi de fluture o fi ieșind din ea. Știe cineva?
Nici nu apuc să mă ridic de lângă omidă, că o imortalizez pe Julie în poza mea preferată din această ieșire.
Peste tot e plin de flori albastre. Din păcate, cunoștințele mele de botanică sunt varză, plantă care nu crește la munte...
Încă doi pași și ajungem la Cabana Dochia, un nou prilej pentru a ne pune burțile la cale. De mult n-am mai mâncat atât de mult în timpul unei zile la munte. Formula succesului în cazul meu este să mânânc bine seara și ceva rapid dimineața, așa având energie întreaga zi.
La Dochia însă mintea nu mai judecă limpede, căci burțile tânjesc după o siestă la soare. Suntem dezorientați și nu știm încotro, dar ne hotărâm până la urmă să ne îndreptăm spre Toaca, la insistențele lui Tudor.
Noi fetele avem însă chef de taclale și leneveală, așa că rămânem în urmă și încetiniiiiiim... până ne oprim cu totul. Cristina și Julie povestesc...
...în timp ce eu mă tolănesc și capitulez, adormind de-a binelea în zumzetul vocilor lor...
Când băieții revin, aruncăm o ultimă privire spre Toaca...
...și alegem să coborâm pe Lutul Roșu pentru a explora puțin Detunatele și Camera Pătrată.
Zona este foarte aproape de potecă dar foarte sălbatică, rezultatul unei prăbușiri la care mi-ar fi plăcut să asist (dar de la distanță).
Conglomeratul s-a fracturat în unghiuri drepte, dând naștele unei aglomerări de... cuburi...
Camera Pătrată arată ca și cum ar fi fost făcută de mâna omului, mai exact de voinicii mei - Tudor, Julie, Ionuț și Cristina...
...dar tot eu sunt cea mai tare!
Suntem curioși să vedem ce se mai ascunde în zonă, așa că din câteva mișcări de cățărare ușoară explorăm zona și ne imaginăm cum ar fi să cățărăm aici.
De fapt, aici chiar s-a cățărat într-o vreme, dovadă fiind cele câteva pitoane pe care le găsim undeva în spatele Camerei Pătrate.
Ar merge un șpraiț...
Lumina dupamiezii învăluie totul într-o aură de poveste. În timp ce Julie este mai contemplativă...
Tudor, cuprins de bucurie, sare ca o căpriță, folosindu-se de tehnica învățată practicând parcours, unul din cele 54,38 de sporturi pe care le are la degetul mic...
La un moment dat, iureșul nostru încetează brusc la auzul un șuierat metalic a cărui intensitate crește atât de rapid și atât de aproape de noi fără să îi știm sursa că inimile noastre uită să mai bată iar noi rămânem împietriți. Pentru o clipă, sunetul seamănă cu un Boeing gata de aterizare. Pe lângă noi trece în picaj o pasăre răpitoare. Un val de adrenalină ne invadează trupurile.

Astăzi în fața UMF-ului m-am întâlnit cu un grup de studenți care m-au întrebat dacă merită să meargă în Ceahlău zilele astea. „Dacă vrei să știi ce-nseamnă un munte, televizorul nu-ți va spune prea multe...”
...și nici eu, de fapt, nu pot...