Cu scârţâitoarea prin Bucegi

Deși Valea Prahovei și Munții Bucegi sunt printre cele mai vizitate zone din România, eu una am ajuns mai târziu și mai puțin pe acolo, parțial pentru că nu prea îmi place să „bifez” zone. În fine, urmează o relatare simplă și fără artificii despre o ieșire mult așteptată și care m-a scos din starea de lâncezeală în care căzusem (fără îndoială, din lipsă de „esențial”, care pentru mine înseamnă natură, libertate, prezent).
Excursia a început liniștit cu mama mea în Valea Prahovei. De mulți ani ne-am tot propus să ieșim împreună și nu am făcut-o niciodată. M-am bucurat mult de tot că am putut vedea Sinaia și Castelul Peleș împreună, prima ei vizită a zonei. În Sinaia, mi-au atras atenția detaliile arhitecturale.
Deși nimic ieșit din comun, pentru noi a fost o zi de fericire între fete. Sper să ne creem cât mai multe asemenea ocazii, indiferent cât de aproape sau departe de casă (între noi fie vorba, mama mea e minunată).

Acesta a fost preambulul marii reîntâlniri. Nu mă văzusem cu Cătălin de zile bune. Cum el urma să se elibereze dintr-o tură cu turiști în Făgăraș-Piatra Craiului, am hotărât să ne vedem în Bușteni. Pensiunea Otidor ne-a oferit un adăpost ieftin și bun cu o priveliște superbă. Camera 405, în caz că vă interesează.
Ni s-a alăturat Gabi, deși la auzul goarnei răspunseseră mai mulți prieteni amatori de aventuri în compania noastră.
Tabăra de bază urma să fie refugiul Coștila. Urcăm pe poteca ușoară fără să ne grăbim, într-un ritm lent dar constant.
Nici eu și nici Gabi nu suntem în formă, iar Cătălin este ușor gârbovit sub rucsacul greu în care căra și (vom descoperi ulterior) o grămadă de „prostii” de-ale mele (rochițe, creme și cercei) pentru etapa următoare din Deltă. Deșteapta de mine, ce mi-am spus, dacă tot nu sunt în formă, măcar să arăt bine... Dacă ar ști Cătălin câte alte chestii i-am lăsat mamei să ducă înapoi la Iași... Mi-am ieșit din mână inclusiv în ce privește făcutul rucsacului...
Ajungem la refugiu în două ore. O găsim acolo pe Viorica, venită cu mai mulți prieteni comuni care erau deja pe stânci. Ea tocmai spera să apară cineva cunoscut ca să-i țină de urât și iată că dorința i s-a îndeplinit. Dealtfel, există prieteni pe care nu e nevoie să ii suni ca să fixezi o întâlnire. Experiențele trecute îți șoptesc că dacă vrei să îi vezi, îi vei vedea. Așa s-a întâmplat și de data asta.
Mâncăm, lăsăm bagajele și pornim toți patru pentru o plimbare (era innorat) spre circurile Văii Albe. Există mai multe tipuri de plimbări în Bucegi, unele orizontale, altele verticale. Asta este una mai mult verticală decât orizontală, ocazional în patru labe.
Profit de ocazie pentru a mă reobișnui cu terenul accidentat și a vedea cum reacționează tendinita pe care o contactasem la tendonul lui Ahile de la piciorul stâng, într-un mod cu totul misterios, în Deltă, unde cinci zile stătusem numai cu fundul în barcă. Orteza de la genunchiul drept mă dă de gol scârțâind neîncetat, sunet ce va deveni soundtrack-ul excursiei, de unde și titlul postării. Mă simt ca Femeia Mecanică în revizie tehnică.
Zona este spectaculoasă. Pe fondul sonor al unor tunete fioroase, admirăm sălbăticia Albișoarelor, a Văii Albe și a peretelui Văii Albe. Scârț!
La un moment dat, de intersectăm cu doi băieți, Vali și Alin dacă țin bine minte, care se dăduseră jos dintr-un traseu de cățărare de frica ploii. Suntem imediat luați în primire: „Tu ești Cătălin Crețu, iar tu ești Ioana Ursache, nu-i așa?” Sunt asigurată că blogul meu este citit cu maxim interes, așa că... Scârț, băieți!
Suntem - scârț! - chiar sub legendara Fisură Albastră, traseul de cățărare cel mai cunoscut din țară și emblema alpinismului românesc.
Cătălin urcă de parcă ar fi la el acasă (este)...
...iar noi îl urmăm mai mult în patru labe - scârț! - până La Bolovan, punctul de intrare în Fisura Albastră și alte trasee.
Tot el ne povestește „totul” despre istoria bogată a pietrelor pe care călcăm - scârț! -, cu tot cu trimiteri bibliografice, ca un cunoscător pasionat și pedagog innăscut.
Undeva pe platou, Ilie tună și fulgeră, negru de supărare, așa că ne retragem. Scârț!
La refugiu, până mult după căderea întunericului, se adună toate echipele de cățărători la povești, hrană și odihnă.

A doua zi ne trezim devreme și ne propunem să urcăm pe Valea Gălbenele. Alegem firul secundar, întrucât relativ recent un bloc imens s-a desprins din perete și a căzut pe vale, distrugând totul în cale. Bine că nu era nimeni în zonă la momentul respectiv.
Lecția de istorie a alpinismului continuă. Urcăm - scârț! - pe potecuțe precare folosite de cățărători pentru a intra sau a se retrage din diferite trasee. A cățăra un traseu clasic în Bucegi implică un angajament care nu începe cu prima lungime de coardă și se termină cu ultima, ci cu plecarea de la și sosirea la refugiu. Toate cele trei etape - apropierea, traseul propriu-zis, retragerea - pot fi lungi, dificile, aventuroase și periculoase. Aceasta este una din particularitățile cățăratului în Bucegi.
Cătălin freamătă și zburdă ca o capră neagră. Îl vedeți mic, undeva în mijlocul imaginii următoare, ieșind fluierând din săritoarea de sub el.
Potecuța este plină de flori de colț, motiv în plus pentru a călca atent. Scârț!
Pentru câteva clipe suntem înghițiți de jnepeniș, care ne scuipă - scârț! - deasupra.
Zona este foarte sălbatică. Cătălin se ține de promisiune - aceea de a ne duce să gustăm ce înseamnă cu adevărat munții Bucegi. Acum câțiva ani, cineva l-a lăsat fără replică (lucru deloc ușor) spunându-i că nu i-a plăcut în Bucegi pentru că a așteptat o grămadă până i-au adus pizza. O fi comandat-o oare la Hotel Gălbenele (o grotă din zonă)? Nu cred...
Urcușul are și pasaje de cățărare ușoară. Scârț!
Dacă recuperez forma pierdută și mă mai antrenez puțin - scârț! -, o parte din traseele propriu-zise de cățărare din Bucegi mi-ar fi și mie accesibile. Ideea este ca un pahar pe jumătate plin (faptul că aș putea), pe jumătate gol (faptul că nu pot). Setea este, însă, acolo, încă vie - scrârț! Obstacolul este unul mental. Acasă aș renunța imediat de plictis sau vreo durere imaginară, dar în natură mă activez imediat și mă pot mișca toată ziua - scârț-scârț! -, fără să mă mai satur, trecând peste multe senzații care acasă m-ar trimite urgent pe canapea. Aiurea psihologie de care nu m-am lovit pe vremea când ieșeam weekend de weekend la munte, dar care și-a arătat efectele în această perioadă în care sunt - scârț! -, de voie de nevoie, om de știință... În fine, observați cerceii - scârț! - dacă tot i-am cărat până aici...
Undeva, în spate, Azuga...
Nu prea ne simțim pe un traseu nemarcat, întrucât indicatorul marca (virgulă) Cătălin este plantat la tot pasul și arată direcția de mers, de parcă relieful ar permite o alta.
Gabi este pătruns de tot felul de senzații. A sărit, săracul, din birou direct pe stânci, iar asta se simte... dar nu se regretă.
Ajungem - scârț! - într-un punct de unde facem joncțiunea cu Valea Scoruși în care trecem, încântați.
Locul este plin de capre negre pe care le admirăm îndelung.
Aceasta, mai sprințară, face tot felul de acrobații pe care Cătălin le imortalizează pe film.
După o ultimă privire înapoi, șturlubatica dispare pe unde noi tocmai venisem.
Iată aici o imagine mai de ansamblu cu Strunga Gălbenelelor și Colțul Gălbenelelor, parte din Creasta Strungilor.
Și Valea Scoruși...
...pe care urcăm - scârț! - în continuare...
...până când ajungem pe Brâna Mare și deasupra crestei Văii Albe, deasupra Fisurii Albastre sub care fusesem cu o zi înainte. Scârț!
Aici, indicatoarele Cătălin se îndesesc...
Indicatoarele umane Cătălin sunt foarte folositoare și educative. Ar trebui puse peste tot. Dealtfel, în ultimii ani le-am întâlnit peste tot pe unde am mers.
Am uitat să spun că Viorica a venit cu noi și de data asta. Deși e din Călărași, cunoaște locurile acestea foarte bine și completează binevenit cunoștințele lui Cătălin.
Clasicul autoportret de grup...
Hornul lui Gelepeanu ne scoate - scârț! - sus pe platou în dreptul vârfului și releului Coștila. Este prima mea descindere pe platoul Bucegilor și nu sunt deloc impresionată. Cam multe mizerii pentru gustul meu, unele foarte vechi, semn al „hărniciei” din zonă. Cine știe de când așteaptă să fie ridicate...
Ne îndreptăm - scârț! - spre Vârful și Cabana Omu, admirând Colții Morarului, altă temă pentru noi.
Traseul este ușor și foarte circulat. Scârț!
O busolă de piatră arată drumul.
Aruncăm o privire spre vest, către meleaguri necunoscute nouă.
În zona Cabanei Omu, o turmă de oi...
...păstorite de doi ciobani știrbi creează atmosferă.
La cabană mâncăm o ciorbă care ni se pare delicioasă și care ne redă vigoarea întrucâtva rătăcită pe platou. Hotărâm să coborâm pe Valea Cerbului.
Coborârea este - scârț! - foarte blândă pentru genunchii mei și rețin că, deși mai lungă, poate fi o variantă bună de rezervă la nevoie.
Unul din cele mai vechi și umblate trasee din țară, Valea Cerbului nu duce lipsă de frumusețe.
Nu ne grăbim... scââârț...
...cuceriți de frumusețea muntelui învăluit în lumina caldă a dupamiezii...
Valea Cerbului ne scoate mai jos de refugiu, așa că trebuie din nou să urcăm. Nimic mai bun decât o urcare mică înainte de masă - scârț!

Ajungem la refugiu pe lumină și, din nou, stăm la povești. Toți cei care se retrag din trasee pleacă spre Bușteni, lăsându-ne refugiul la discreție. A doua zi dimineață ne trezim pe o vreme impecabilă, fără planuri concrete, urmând să decidem în funcție de starea diferitelor părți anatomice neantrenate sau cu probleme. Cătălin mă convinge să mă târâi până la punctul de belvedere de unde se vede refugiul și Peretele Policandrului... [n.a. fără scârț]
...cu Fisura Mult Dorită, pe care Cătălin o dorește iar...
Dacă tot sunt acolo, fac și un autoportret încă boțit de somn.
Cătălin vine și el, punându-mi refugiul pe umăr, în loc de epolet.
Ne dezmorțim și constat că nu am decât febră musculară, aspect ce poate fi ignorată fără probleme. Vom pleca, așadar, spre Valea Albă, pe care o parcursesem parțial anul trecut în octombrie.
Ajungem lejer - scârța-scârț! - la locul numit La Verdeață, înainte de a fi înghițiti de grohotișul Văii Albe.
Încă o perspectivă asupra Fisurii Albastre, de data asta mult deasupra noastră.
Ne angajăm în traseul din care cunoaștem cam jumătate. Scârț!
Din loc în loc, săritori. Stânca este însă foarte aderentă iar prizele destul de îndestulătoare, așa că trecem fără probleme. Genunchii fac cu schimbul. Scârț-scârț!
Ne simțim din ce în ce mai mici într-un decor somptuos.
Plină de energie, mut de una singură un rest de limbă de zăpadă. Scââârț! [Yeah, right!]
Trecem de Săritoarea Cârnului neașteptat de ușor - scârț! Anul trecut, din cauza peliculei de gheață, am ocolit-o printr-un soi de hornuleț friabil care acum mi s-a părut dubios rău.
Gabi este și el foarte vioi și mulțumit de schimbarea de tonus. Vezi ce mult contează să mănânci dimineața?
Ajungem în zona necunoscută nouă, dar deși de jos părea mai fioroasă, descoperim că este din ce în ce mai ușoară - scârț! -...
...dar deosebit de spectaculoasă...
După ceva mai mult timp decât am estimat inițial (deh, admirat, făcut poze etc.) ieșim - scârț! - pe platou aproape de Crucea Eroilor.
Mergem - scârț! - să o vedem, adică în direcția opusă față de ziua precedentă.
Crucea Eroilor mi se pare destul de fain făcută și bine întreținută.
De asemenea, este inspirat plasată într-un excelent punct de belvedere. În stânga, peretele Văii Albe...
În jos, Valea Prahoveni și Buștenii.
Încă o perspectivă asupra Fisurii Albastre. Cătălin își aduce aminte de parcurgerea traseului și a altora din zonă, și tânjește după câteva restanțe și repetări.
Am văzut Fisura de jos, de sus, din față... nu-mi mai rămâne decât să intru în ea... SCÂRȚ?!?!?!?
În continuare, hotărâm ca eu și Gabi să mergem să vedem Sfinxul și Babele, după care să coborâm cu telecabina, iar Cătălin să coboare pe Jepii Mici și să de întâlnim la Anduțu, o crâșmă din Bușteni. Zis și făcut. Pălăvrăgesc cu Gabi pe o potecă stil autostradă, fiind întrerupți de toți turiștii din sens invers care, cu limba scoasă de-un cot, aveau toți aceeași întrebare: „Mai e mult până la cruce?” Hmm...

La Sfinx buluceală maximă, așa că nu avem chef să stăm prea mult. Cu greu sunt pozată reprezentativ și pentru prima dată simt că „bifez” un obiectiv turistic. Sfinxul însă îmi place. Ne imaginăm cum ar fi dacă nu ar putea fi văzut decât din mijlocul Fisurii Albastre, orice fotografie cu tine și Sfinxul fiind astfel o dovadă că ai cățărat, implicit, traseul.
La telecabină așteptăm de ne vine rău într-un puhoi de oameni pentru o coborâre usturător de scumpă. Cătălin a ajuns de mult, a și mâncat, și nu mai are mult până se îmbată cu bere. Este foarte dezamăgit de coborârea pe Jepi, plină de mizerii și turiști înfricoșător de nepregătiți pe un traseu destul de periculos (adică familii în șlapi, cu sacoșe și copii). Într-un sfârșit, ne vine și nouă rândul la telecabină și părăsim platoul, lăsând în urmă o coadă imensă de oameni încă în așteptare. Recunosc însă că traseul de coborâre în sine mi-a plăcut.

Ajungem la Anduțu lihniți de foame și îl salvăm pe Cătălin din moleșeală. Este teribil de cald. Practic însă, ziua noastră nu s-a încheiat, căci avem de traversat Bușteni-ul și de urcat din nou până la refugiu, ca în prima zi. Nimic mai bun decât o urcare după masă - scârț!

Ajungem chiar la lăsarea serii, exact în momentul în care mușchii îmi spun „Stop-Joc!”. Petrecem ultima seară doar noi trei, mulțumiți de cele două zile minunate petrecute prin tihărăile Bucegilor.Am avut noroc de o vreme excelentă care a ținut fix până în ziua plecării, ceea ce ne-a alinat eronat și destul de ineficient regretul plecării. Amandoi am mai fi stat, dar mai aveam și alte planuri, despre înfăptuirea cărora vă voi povesti în următoarea postare. Vă promit un regal fotografic, așa că rămâneți pe recepție!