Caravana apelor - vâslași prin Delta Dunării

„...am întâlnit mulți oameni care nu au plecat nicăieri și care mi-au spus că ei, cu un strop de fantezie și concentrare, călătoresc la fel de bine fără să-și ridice fundul de pe scaun. Îi cred, vezi bine. Sunt inși puternici. Eu nu. Am prea mare nevoie de acest surplus concret care e deplasarea în spațiu.” (Nicolas Bouvier, Rostul Lumii, pg.45).
După ce m-am frăsuit o grămadă cum să încep, mi-am dat seama că e deja ora 22:00 a celei de-a treia zi în care contemplu diversele maniere în care aș putea povesti experiența ultimelor zile. Pentru că nu am reușit să îmi coagulez gândurile și sentimentele în ceva cu cap și coadă, îmi dau seama că trebuie să scap de datele „tehnice”...

Tură circuit în Delta Dunării pe următorul traseu (marcat cu rosu pe imaginea satelitară de mai jos):
- ziua 1: satul Crișan -> canalul din spatele satului, paralel cu brațul Sulina (spre V) -> brațul Sulina (spre E) -> Dunărea veche (inițial spre NV și apoi imediat spre NE și SE) -> canalul Magearu (spre N, escală la foișorul Răducu) -> satul Letea
- ziua 2: satul Letea -> canalul Magearu -> zona inundată a pădurii Letea (spre N) -> retur satul Letea
- ziua 3: satul Letea -> dunele și pădurea Letea la picior (spre N) -> retur satul Letea
- ziua 4: satul Letea -> canalul Magearu (spre N) -> cănăluț prin stuf (spre NV) -> lacul Merhei (spre V) -> canal sinuos (inițial spre V apoi spre S, escală la foișorul Roșca) -> Lacul Dracului (spre SV) -> Lacul Rădăcinoasele (spre S) -> Lacul Babina (spre V) -> Canalul Rădăcinoasele (spre NV și V) -> Canalul Pardina (spre S) -> Schitul Sf. Atanasie
- ziua 5: Schitul Sf. Atanasie -> Canalul Pardina (spre S) -> Canalul Eracle (spre E) -> Lacul Trei Iezere (spre S) -> Lacul Căzănele (spre S) -> Canalul Căzănele (spre SV) -> Dunărea Veche (spre SE) -> pădure inundată de plopi -> brațul Sulina (spre E) -> satul Crișan.

O hartă cu diverse alte trasee poate fi consultată AICI.

Câteva elemente generice inedite:
- reintoarcere în natură prin apropierea de apă, vreme, vegetație, insecte, păsări
- libertate cvasi-totală de mișcare, deplasarea în canoe sau caiac făcându-se după pofta inimii și tăria brațelor
- diversitate și contraste halucinante - civilizație-sălbăticie, luxuriant-deșertic, locuire-părăsire
- încântarea papilelor gustative cu ce înseamnă peștele de Deltă gătit cu tot dichisul.

...și sfaturi:
Nu recomand o asemenea tură fără GPS și hartă, eventual aflarea sensurilor de curgere a apei pentru dozarea efortului. Pentru a închiria canoe, îl recomand pe Petre Vasiliu din Crișan. Petre face mult mai mult decât atât - merită să aruncați un ochi pe site-ul lui AICI.

Acestea fiind zise, pot să îmi dau drumul și să scriu așa cum îmi vine, că doar e blogul meu, nu?

--------------------------------------------------------------------------------------

Derulez înapoi până în ianuarie, când Cătălin a primit cadou de ziua lui o carte de la buna sa prietenă Lori. E vorba despre jurnalul de călătorie L'Usage du monde al francezului Nicolas Bouvier, tradus în română cu titlul Rostul lumii. Lori ne-a vorbit cu mult entuziasm despre această carte, așa că am devenit curioasă și am vrut să o citesc. M-am poticnit însă la motto, simțind cum mi se spulberă toate eforturile de a îmi ține pornirile de ducă sub capacul unei vieți încorsetate de sistem. Am redeschis-o zilele astea, odată cu eliberarea mea condiționată în Deltă pe motive ornitologice și psihoterapeutice. "I shall be gone and live or stay and die." (Shakespeare)

Întâmplarea face că ocazia de a ieși din decorul academic s-a lipit de o conferință la Tulcea și noile cote istorice ale Dunării. Hotelul unde s-a ținut conferința avea un aspect de-a dreptul venețian. Pe faleza inundată se plimbau lejer c***ți scăpați din sistemul de canalizare depășit complet de situație. Nu mai insist...
Evadez de la conferință (dealtfel destul de reușită) direct în brațele lui Cătălin și în fieful Domnului Petrescu din S.O.R. / Societatea Ornitologică Română. Apartamentul unde (citez) „supraviețuiește” Domnul Petrescu se aseamănă cu o vizuină în care a derapat și a explodat un camion plin cu diverse. La volan, Domnul Petrescu, Dumnezeul care stăpânește acest univers în deplină cunoștință de cauză și respect total pentru dreptul fiecărui lucrușor de a fi „altfel”. Am ocazia să îi descopăr aceste calități urmărindu-l îmblânzind o imprimantă hârbuită cât pe ce să cadă în dizgrație și să fie alungată din rai pentru nesupunere. Până la urmă o convingem să scoată din pântecul misterior listele cu speciile de păsări văzute în tabăra de ornitologie de anul trecut.

Acest tărâm al tuturor posibilităților este inclusiv habitatul unui nene în penaj de pijama, probabil un migrator în plină perioadă de cuibărit la porțile Deltei. Nenea se uită la Băse la teve și comentează zgomotos. Aflu ulterior că e un tip genial (nenea, nu Băse). Asta nu mă miră, dar eu nu apuc să mă lămuresc asupra tuturor acestor aspecte căci „ieșim cât mai putem” și ne oprim la o bere pe faleză, unde continui să fiu o prezență mai mult pasivă. Din păcate, mă „dezmorțesc” mai greu.

Alegem o terasă oarecare și, pentru a treia oară, ne întâlnim cu Alex, fostul ranger din Măcin și participant la tabăra de anul trecut. Se pare că singura ocazie în care nu am riscat să ne întâlnim a fost la nunta noastră, căci omul trebuia să fie prezent la propria nuntă, în Tulcea. Ni se alătură X (Andu?), care ne și conduce înapoi la hotel și care îmi face impresia unui om... (caut cuvântul potrivit)... frumos... Mi-a făcut realmente plăcere să ascult și să pun cap la cap în mintea mea tot felul de frânturi auzite sau văzute de-a lungul ultimului an, închegând încet-încet imaginea unei comunități de păsărari, toți unul și unul, toți pentru unul, unul pentru toți. Crescuți sub aripa Domnului Petrescu, ei cresc acum la rândul lor pe alții, printre care și Cătălin, care acum, iată, l-a atras pe Alin. Faptul că fiecare au defectele lor și că și le cunosc reciproc nu pare să îi deranjeze prea mult de la aspectele esențiale.

E ceva discret dar autentic și, de aceea, irezistibil în toată această poveste despre zburătoare. Aș merge până acolo în a spune că, porniți să caute păsări, acești oameni și-au găsit umanitatea. Cam același lucru se întâmplă și cu cei care (se) caută (pe) stânci și (pe) creste. Unii nu înțeleg cum vine asta. Alții înțeleg prea bine, dar le este frică de implicațiile asumării unor „adevăruri” mult prea simple și directe pentru cum au fost obișnuiți. Adică alții ca mine, păsări de colivie, care ciupim timid zăbrelele imaginare ale unei lumi ei înșiși prizonieră. Tânjesc să alerg desculță prin iarbă, dar dacă am ocazia să o fac (ca de exemplu aseară) mi-e teamă, pentru că am purtat șosete toată viața. Suspendată între două lumi, nu știu dacă sau când firul se va rupe definitiv și în ce parte voi cădea: „cu picioarele pe pământ” sau „cu capul în nori”?

Întotdeauna mi-a plăcut să călătoresc, cred ca ține și de copilăria mea stil navetă Iași-Bistrița, cu bunic angajat la CFR. De atunci mă fascinează mersul cu trenul. Mai nou, unul din motivele pentru care agreez călătoriile este percepția subiectivă de claritate a propriilor gânduri. Mă mir și eu cum de mi se limpezește mintea imediat ce îmi iau tălpășița, după ce m-am dat cu capul de pereți acasă încercând să regăsesc sensul existenței mele. Bouvier îmi dă de înțeles că nu sunt singură: „meritul unei călătorii este că, înainte de a împodobi viața, o simplifică [...] călătoria curge prin noi, ne limpezește gândul. Idei care ne obsedau fără motiv ne lasă în pace [...] Nu avem nimic de făcut: drumul lucrează pentru noi [...] Călătoria îți oferă ocazii să te dezmorțești [...] Ea operează mai curând un soi de reducere: lipsit de cadrul lui obișnuit, călătorul se vede redus la proporții mai umile. Dar și mai deschis pentru curiozitate, intuiție, pentru iubire la prima vedere” (pg.23, 45, 61).

Ne desprindem, așadar, de cadrul obișnuit pornind cu nava de pasageri către satul Crișan pe o vreme în ton cu mult anunțatul cod roșu de inundații. În distribuție (de la stânga la dreapta):
- Mădă, care va deveni stăpâna bomboanelor
- Manu, maistru păsărar
- Alin, care va concura pentru titlul de Egretă Neagră
- subsemnata, matelot de rând
- Cătălin, Captain Sparrow(-i mic copil).
Nici nu ajungem la Partizani, prima stație, și (re)începe furtuna.
Dunărea e umflată și, dacă pe partea cu satul Partizani digul peticit cu saci de nisip abia mai face față, malul celălalt e inundat cât vezi cu ochii.
O campanie verde pare să fie în toi, căci fiecare debarcader are câte un banner cu mesaj ecologist. Cel de la Maliuc îmi stârnește pofte: „Vreau să mănânc din nou borș de pește cu apă din Dunăre! Mă lași?!”
Poftele sunt amplificate de faptul că, într-o rână a debarcaderului, un pește a fost pus la uscat. Dacă aș avea o undiță, l-aș putea pescui ușor din locul în care mă aflu...
Ajungem la Crișan destul de repede pe un curent puternic și, cât băieții își fac de lucru cu bagajele, eu „scotocesc” după detalii care să redea tipicul locurilor. Termopanele au ajuns și aici, dar cine suntem noi să judecăm?... „E absolut firesc ca oamenii de aici să fie interesați de motoare, de robinete, de difuzoare și de closete cu apă. Aceastea sunt [...] lucrurile pe care vi le arată ei, mai ales acestea, și trebuie să învățăm să le privim cu alți ochi. Nu el va da prin gând să ne arate superba moschee de lemn în care am găsi exact ce căutăm, pentru că omul e mai sensibil la ceea ce-o lipsește decât la ceea ce are. Lor le lipsește tehnica; noi am vrea să ieșim din fundătura în care ne-a adus prea multă tehnică: o sensibilitate îndopată cu Informație, o Cultură apatică, „indirectă”. Noi contăm pe rețetele lor ca să trăim din nou, ei pe ale noastre ca să trăiască. Ne întâlnim pe drum fără să ne înțelegem întotdeauna...” (N. Bouvier, pg. 87)

Tabăra de bază este în spatele curții lui Petre, cel de la care vom lua canoele. Din casă iese un boț de copil cu zulufi aurii și care vrea cu barca. Noi avem voie, așa că ne retragem pe canalul din spate ca să exersăm călare pe Cămilă. Mai mare râsul...
Dimineață se pune pe plouat, așa că suntem jilăviori și ușor derutați. Totuși, nimeni nu are chef să piardă o zi în cort, așa că ne strângem catrafusele și ne luăm tălpășița. Începem prin a vâsli pe canalul din spatele satului spre amonte, pentru a putea avea loc de manevră la traversarea Dunării. Cătălin nu se simte bine și e incapabil să țină direcția, așa că barca noastră merge numai în zig-zag pe o porțiune foarte ușoară, înainte tocmai de partea cea mai dificilă a întregii ture - traversarea Dunării umflate și circulate. Trec eu cârmaci și încerc să ignor nodul din stomac în așteptarea necunoscutului. Pe măsură ce ne apropiem de Dunăre manevrele devin tot mai delicate, iar odată intrați pe brațul Sulina totul se derulează cu repeziciune. Nici nu mi-am dat seama când am ajuns pe partea cealaltă.

Greul însă abia acum începe, căci trebuie să intrăm pe Dunărea Veche vâslind în contra curentului. Dăm la vâsle cât putem de tare și de repede fără să înaintăm defel. Ba dimpotrivă, la cea mai mic semn de istovire curentul puternic ne duce înapoi pe brațul principal, unde nu avem ce căuta. Un tip într-o barcă cu motor are sclipirea de geniu să oprească și să îl întrebe pe Manu dacă valurile de la motor deranjează (doh!). Nu îl duce însă capul să întrebe dacă avem nevoie de tractare. Cătălin scheaună că îi e rău. Parțial învinși, reușim cu toții măcar să acostăm pe malul „bun”, dacă nu să înaintăm în direcția dorită. Manu a mai parcurs bucata asta fără probleme, dar acum curentul este deosebit de puternic datorită debitului ridicat. În fine, luăm bagajele, canoele și caiacul în cârcă și trișăm peste dig, norocoși că apa mare ne oferă o scurtătură neașteptată. De partea cealaltă apa este mult mai liniștită iar vremea începe să se îndrepte...
Mădă și Manu călare pe Cămilă, caiacul galben făcut din brichete reciclate.
Alin, solitar și fără ajutor, nevoit să vâslească permanent.
Delta începe să ni se dezvăluie cu delicatețe...
Dacă pe brațul principal apa era maronie, încărcată cu aluviuni, în interiorul Deltei filtrarea și decantarea își fac efectul. Vom fi nu o dată vrăjiți de mirajul lumii subacvatice...
Coama M-ului Dunării Vechi și apoi o porțiune a Canalului Magearu marchează limita zonei interzise Răducu, unde cuibăresc un număr mare de păsări.
Un foișor vandalizat permite cățărătorilor, Cătălin și Alin, o privire de ansamblu...
Spre înserat, atmosfera este tot mai liniștită...
...și păsările ies din ascunzătorile de peste zi, cum ar fi acest stârc galben care își inspectează plantațiile de nuferi...
Un erete de stuf creează oarecare panică...
...dar stârcul roșu impasibil nici nu se gândește să schimbe culoarul de zbor...
Suntem destul de amorțiți după o primă zi la vâsle, dar nu mai e mult până la Letea...
Ajungem și, la indicațiile lui Manu, cărăm totul lângă casă. Prin locurile astea sărăcia este mare și tot ce nu este păzit riscă să dispară.
Nu chiar totul... cine ce să facă aici cu niște roți? Să le pună la barcă?!?
Prima zi se încheie cu bine iar noi adormim buștean, adică țepeni.
A doua zi se anunță glorioasă iar planul este să explorăm zona pădurii Letea și să dăm astfel mușchilor șocați ocazia să își revină prin odihnă activă. Ciudat, nu ne dor brațele cât ne dor gâturile... Pornim, deci, tacticos și fără grabă...
Deatlfel, ar fi cam greu să te grăbești în așa splendoare.
Cât vezi cu ochii, numai nuferi și diverse alte delicatețuri...
Traseul nostru prevede și o escală cu scop pragmatic. În sat nu se găsește apă bună de băut. Aceasta trebuie căutată prin fântânile de la marginea pădurii. Băieții se duc cu bidoanele, eu și Mădă rămânem ca fetele cu gâștele...
Isprava băieților va fi că vor fi făcut o lungă tură de recunoaștere și cam atât. Între timp, dudele s-au terminat, iar gâștele s-au plictisit și au plecat...Reintrăm în formație și ajungem, în sfârțit, la celebra și misterioasa pădure Letea de care am tot auzit și nu am știut ce să cred. Apă peste tot, așa că trecem gardul plutind pe deasupra...
Imediat, pădurea ne inghite în poveste...
Spre margini, sunt plantați plopi. Spre interior, cresc spontan stejari contorsionați și fantomatici...
Din loc în loc, câte un luminiș ne oferă o minimă perspectivă...
...care însă nu ține mult și reintrăm în camera oglinzilor, unde realul și irealul se întrepătrund și devin imposibil de distins...
...și iar scăpăm din strâmtoare...
...pentru a intra într-un alt fel de zonă crepusculară dominată de arșiță și nisipuri care ne ard la tălpi...
...dar unde-s mulți, puterea crește. Dorințele cumulate a cinci oameni disperați după răcoare fac să se abată asupra noastră, de unde de neunde, un ditamai potopul!
Stăm cât stăm pitiți printre tufe, dar țânțarii nu de dau pace și, convinși că nu prea mai are de turna, repornim. Vâslim cu barca pe un drum inundat, cinci nebuni căutându-l pe Noe. Câte o rafală sănătoasă de om, urmează să aflăm...
Spălați și în chiloți, ieșim din pădure curați și neprihăniți... Mădă e cu melc și păianjen la cap, cel mai probabil niște oportuniști făcând autostopul pe un fir de stuf pentru a își vizita rudele din Letea...
Norii se sparg...
...și încep un adevărat dezmăț în cer...
Din curtea „casei noastre” admirăm zăpăciți reflexiile ultimelor raze...
...înainte de a ne porni către crâșma din sat pentru a urmări finala campionatului mondial de fotbal, Olanda-Spania. Suntem 4 la 1 pentru Spania, Cătălin fiind pe invers tocmai ca țină cineva și cu „ăilalți”. Meciul este cam fâsâit, prea tactic și prudent, dar un localnic pilit bine asigură distracția. Crâșma se închide și scorul e tot 0 la 0. Revenim „acasă” în pauza dinainte de prelungiri și instalăm un mini radio pentru a asculta deznodământul și a bea o bere la lumina frontalelor (aici nu este curent). Abia dacă mai putem ține ochii deschiși. Spania înscrie și câștigă. Ok, noapte bună...
Dorm foarte prost, visând păianjenii uriași pe care i-am reperat mișunând peste tot. Cătălin se scoală cu noaptea în cap și pornește plin de speranță pe dig, după păsări. Începe să se descurce cu aparatul foto iar efortul îi este răsplătit de diverse specii, nu toate înaripate...

Gâște...
...chire...
...vaci (ce decor indian!)...
...găinușe de baltă...
...o pupăză trece „strada” pe „verde”...
...un șarpe...
...niște lișițe, etc.
Ne trezim cu toții și ne pregătim de încă o zi în zonă. Vrem să vizităm satul (că pe întuneric l-am tot vizitat) și zona uscată a pădurii Letea, sperând să zărim caii sălbatici.

De la primii pași, suntem frapați de contrastul între vechi și nou, părăsit și locuit. Deși este atât de izolat, fără măcar apă potabilă sau preot propriu, Letea se poate mândri cu o frumusețe de biserică...
În această sărăcie și izolare, omul sfințește locul și gospodăriile lor par a fi raiul pe pământ...
...în timp ce altele, alături chiar, stau părăsite și își duc încet degradarea...
...iar altele sunt învăluite în vegetație și mister, având mai degrabă aerul unor case bântuite...
Ieșim din sat și întrăm în „pădurea” Letea, care de fapt este formată (natural) din pâlcuri de pădure deasă numite hasmacuri în alternanță cu zone deschise cu nisipuri și ierburi. Prin multe hasmacuri nu prea ai cum să intri, așa că mergi mai mult prin câmp, cu soarele în cap. E foarte interesant și specific, dar pentru mine a fost cel mai greu moment al excursiei, pentru că a fost incredibil de cald, ceea ce mi-a amplificat moleșeala și durerea de burtă cu care m-am pricopsit în ziua respectivă. Nici Mădă nu a fost mai brează. Băieții, în schimb, ar fi mers în prostie dacă nu am fi fost noi mai mimoze. Să nu vă imaginați însă că nu am mers, ore în șir, prin acel cuptor încins...
Încredibil dar adevărat, Cătălin își găsește ecusonul pierdut probabil în liceu, când l-o fi tras o fată ceva mai tare de urechi...
Soarele e atât de puternic încât e greu să scoți nasul din pământ. Nu ajută că din hasmacuri tot auzim fornăituri de cai scumpi la vedere...
...așa că facem observații la firul ierbii. O libelulă arată coaptă bine, săraca...
Mai zveltă, o călugăriță nu pare la fel de afectată. Întoarce capul spre noi și ne tratează cu o privire „rece”...
Un ghemotoc de plante călătoare ne invită să ne imaginăm aceste locuri în timpul unei furtuni de nisip. Mi-aș dori, dar parcă n-aș vrea...
Disperarea atinge cote maxime, mai ales că locul de popas cu băncuțe și umbră este inundat și populat de niste boi nervoși și foarte dotați. Mă târăsc și am nevoie de un nou imbold în viață...
Acesta nu întârzie să apară sub forma mult doriților cai sălbatici...
Imaginile nu reușesc să redea frumusețea lor în mișcare și ritmurile tribale ale tropăiturilor prin nisipul fierbinte...
Ca și cum nu ar fi fost, caii se fac nevăzuți, dar tu știi că au fost pentru felul în care ai renăscut „Te întinzi, faci câțiva pași cu senzația că nu cântărești nici un kilogram, iar cuvântul „fericire” pare prea slab și prea exact ca să descrie ce ți se întâmplă. Până la urmă, ceea ce constituie scheletul existenței nu e nici familia, nici cariera, nici ceea ce vor spune sau gândi alții despre noi, ci câteva clipe de felul acesta, pe care le înalță o levitație mai senină decât cea a iubirii și pe care viața ni le împarte cu o zgârcenie pe măsura inimii noastre slabe” (N.Bouvier, pg. 95).

Nu mai putem de cald și reușim să găsim o potecă la umbră pe care o exploatăm până în ultima secundă... Nu mai avem nici apă...
După o ultimă sforțare în câmp deschis, ajungem înapoi în sat visând la înghețatele ieftine și sucurile ultra-chimice care trebuie că se asund prin magazinul din centrul satului. Dar vai, e închis. Vecinii așteaptă și ei, ca și noi, să cumpere sau să meargă după apă. Ne retragem în bârlog unde improvizăm un ceai cu apă dintr-o fântână neomologată. Cătălin toarnă o găleată de apă pe mine și mă simt ca nouă. Visăm la cina cu pește aranjată de cu seară la o familie din sat. Mai stăm puțin în visare, ne gătim și ne pornim, casa cu pricina fiind taman la celălalt capăt al satului. Alin, pentru prima oară în deltă, spune că lui nu prea îi place borșul de pește pe care l-a făcut mama lui o dată. Cei care am mai fost și știm diferența punem pariu că e pe cale să aibă o revelație.

Ajunși la oameni acasă, ochii îmi alunecă de la bunica știrbă care are chef de vorbă către blidul cu mujdei și cuptorul de unde se aude un sfârâit îmbietor. „Salivăm de poftă, dar și de emoție, dovedind în ce măsură, într-o călătorie, hrana trupului și cea a spiritului merg laolaltă” (N.Bouvier, pg. 44).

Suntem poftiți la masă, o masă ce nu se poate descrie în cuvinte... mormane de crap, caras, somn, biban, lin, stiucă, o zamă de să-ți pară rău că nu îți poți turna încă o porție prin buzunare și pâine de casă aburindă. Zău am crezut că nu ne mai ridicăm de acolo, așa de mult și bun ce am putut mânca, iar asta până să vină tanti cu plăcintele cu brânză despre care nici nu fusese vorba. Surpriză, zice. Cât a costat? Cât am vrut noi, iar cât am vrut noi au zis că e prea mult... Sărumana pentru masă!

Gata să ne rostogolim, am profitat de apropierea de pădure și răcoarea înserării ca să ajutăm digestia și să cărăm apă de băut pentru restul zilelor. Mărturisesc sincer că, deși eram plină ochi, am fost cu gândul la plăcintele alea tot restul serii... și încă mai sunt!
Și uite-așa a mai trecut o zi și a venit timpul să părăsim satul Letea și să ne continuăm traseul, nu înainte de a ne fota călare pe Cămilă.
Vâslim din nou pe pitorescul canal care duce spre pădurea Letea...
...dar o cotim ușor-ușor spre vest...
Alin arată ca un adevărat Winnetou călare pe un mustang său verde care, între timp, s-a îmblânzit și îl ascultă întocmai.
Cu atât mai bine, căci intrăm în stuf pe un cănăluț îngust, plin de libelule neastâmpărate...
Toată această excursie pare desprinsă dintr-o poveste gen Stăpânul Inelelor, iar trecerea prin stuf are un iz inițiatic.
Din loc în loc, nestemate florale...
Niște cormorani mici le veghează...
Un cormoran mare stă ca un sfinx pe o cracă...
...și marchează sfârșitul canalului și schimbarea de peisaj.
Cămilă și Mustang se iau la întrecere...
...și ne trezim dintr-o dată din nou în camera oglinzilor...
Asistăm la un spectacol al simetriilor și ne abandonăm legilor acestui univers geometric perfect...
...într-atât încât iluzia optică a supunerii devine perfectă...
Lacul este imens și, la un moment dat, un alt foișor vandalizat ne ațâță curiozitatea...
Suntem urmăriți sau mi se pare mie?...
Reușim într-un sfârșit să dăm de capătul lacului și ne facem loc printre nuferi pentru a intra pe un canal sinuos.
Da, suntem urmăriți... Un țigănuș aterizează...
...ne observă în tăcere...
...și pleacă fără să ne adreseze un cuvânt.
Un pescăruș râzător abia ieșit din copilărie nu pare să înțeleagă semnificația prezenței noastre acolo și ce anume ar trebui să facă într-o astfel de situație...
Pe o căldură infernală de amiază, ajungem la foișorul Roșca, singura promisiune de umbră din zonă. Poate aici vom afla niște răspunsuri...
De sus, admirăm canalul pe care am venit...
...dar perspectiva cea mai interesantă este înspre nord, unde se întinde o zonă vastă în care accesul este strict interzis (nu că n-ar fi și foarte dificil). Undeva pe aici sunt coloniile pelicanilor, care se adună în număr mare tocmai pentru că au parte de intimitate absolută...
Coborâm și continuăm pe Lacul Dracului... ce nume!... Un pelican iscoadă ia act de prezența noastră...
...și se retrage...
Ceva urmează să se întâmple, e clar acum... Aerul e greu, tot cerul stă dintr-o dată pe noi. Asistăm neputincioși cum urgia se apropie. Suntem hipnotizați... „Vâsliți spre sălciii cât puteți de tare și evitați plaurul!!!” strigă Manu de pe Cămilă înainte ca vijelia să ne cuprindă și valurile să spargă luciul metalic al apei.
Cuvintele lui Manu rup vraja și începem să vâslim cât putem de tare, luptându-ne cu vântul și valurile care par să se joace cu noi cum vor și să împingă spre plaurul-balaurul care abia așteaptă să ne înghită. Cu ultimele puteri, reușim să ajungem între sălcii și scăpați. Intrăm pe un canal unde totul, într-o clipă, se liniștește. Oare a fost sau ni s-a părut???

A fost, vezi bine, căci suntem uzi până la piele. După un timp, din depărtare se aude un zgomot continuu, ca de fabrică, semn că ne apropiem de Chilia. Ajungem la o intersecție tenebroasă străjuită de cei mai înalți mărăcini uscați pe care i-am văzut vreodată. Niște pescărași albaștri apar și dispar ca niște năluciri colorate în acest univers sumbru. Căutăm un schit care nu este marcat pe hartă și despre care știm doar că există, dar nu știm exact unde. Într-un asemenea decor, schitul suscită mai mult interes decât oricând, simbol al salvării trupurilor și sufletelor noastre... „Sacrul - la fel ca libertatea - trebuie să-l simți amenințat ca să te preocupe” (N.Bouvier, pg.52).

Să încercăm spre nord... ah, ce bine, se aude o barcă... vin niște oameni... să-i întrebăm... ura! schitul există!... unde?... nu-i bine pe-aici... hai înapoi... e în partea cealaltă... Vâslim continuu și în tăcere, paralel cu un șir de stâlpi de electricitate, semn bun. Abundență de păsări și de vegetație. Vedem la un moment dat un colț de pământ care arată foarte atrăgător și îl marcăm ca variantă de rezervă. Un colț de clădire printre sălcii ne face să căutăm un loc de acostare și cobor din barcă pentru a vedea dacă am ajuns. Dau de doi inși piliți, cu aspect de paznici, înconjurați de o haită numeroasă de câini de toate soiurile și mărimile. Mai-mai să regret că am oprit, dar din fericire câinii par la fel de duși cu pluta ca și stăpânii. Unul din indivizi abia reușește să lege două vorbe, suficiente cât să înțeleg într-un final că schitul e la câteva sute de metri mai încolo...

Deja ne imaginăm că schitul nu merită efortul și verificăm bucățica de uscat reperată mai devreme. Avem norocul să observăm îndelung și de aproape o ciocănitoare neagră, cea mai mare dintre ciocănitori. Suntem însă goniți de muște și mirosul de balegă, astfel încât continuăm către schit. Acolo, ușurare... refugiul mult visat e mai mult decât atât! Găsim un loc de o rară frumusețe, amplificată de oboseala, foamea și experiențele noastre de peste zi.
Suntem întâmpinați cu borș de cartofi dres cu lapte și un roi de țânțari cum nu ne-a fost niciodată până atunci dat să întâlnim. Mâncăm în grabă, bandajați în haine de ploaie, din mers, agitându-ne spasmodic în încercarea de a ne feri ochii și gurile de bandele de kamizake însetate de sânge. „Lipsa strictului necesar stimuleaza pofta pentru esențial.” (N.Bouvier, pg.19)

A doua zi dimineața ieșim din corturi pe o vreme impecabilă, punem boarfele la uscat...
și admirăm acest schit numit Sfântul Atanasie...
Preotul, cunoscut în zonă ca „Pustnicul”, e un om iute la minte, bun la suflet, tolerant și plin de umor. Ne invită, ne arată, ne vorbește și noi îl urmăm ca niște cățeluși curioși și bucuroși de atenția acordată.
Călugărul Ciprian este din Iași (sau așa ceva). Schimbăm impresii și primim de la el o pâine mare de casă. La fix!
Odihniți, hrăniți, uscați, ne strângem samarele și pornim în ultima zi de aventură pe ape. Se anunță o zi glorios de călduroasă și, acum că m-am adaptat la noul mediu și stil de viață, deja mă încearcă regretul că aceasta va fi ultima zi de dat la vâsle.
Nu par să fiu singura, căci ne hârjonim și ne învârtim de parcă ziua nu ar avea decât început...
Câutăm umbra, dar suntem ațâțați de tot felul de păsări care nu mai au nici o jenă față de noi și par să ne fi acceptat ca fiind de-ai lor, sau pe-aproape în orice caz. Altfel cum ne-am fi putut apropia într-atât de ele?...

...cum ar fi acest cormoran mare și curios (apanajul tinereții)...
...mai-mai să îi suflăm în ceafă.
Traficul aerian e ba ca dintr-un film alb-negru (egrete și țigănuși)...
...ba color (dumbrăvence conectate la firele de electricitate)...
Controlori de zbor - vântureii de seară...
Spectacolul aviatic sincron este dat de stârcii galbeni...
În tribune, un stârc de noapte juvenil încă nu pare să își fi pornit motoarele...
Mai destoinice, două egrete bine aranjate și fardate încă de la prima oră a dimineții au prins loc în față.
Dar rolul principal este câștigat pe merit de un stârc galben pentru lipsa tracului în fața reflectoarelor. Pare chiar încântat să stea la poză pentru cine știe ce revistă de can-can.
Nu același lucru poate fi spus și despre dumbrăvence, care tratează cu spatele șansa unei celebrități gratuite...
Pe ultimul lac, suntem așteptați de un pelican creț...
...care, odată ce ne vede ajunși, face un tur demonstrativ, anunțând actul următor și intrarea în scenă a vedetelor mele preferate...
...un corcodel cu pui...
De emoție, unul din pui alunecă și rămâne în urmă...
N-ai zice că zebra aia mică e neam din neamul corcodeilor, nu-i așa?
Regalul ornitologic se încheie cu această scenă de mare sensibilitate. „Sesam, deschide-te!” și marea de cornaci se desface pentru a ne arăta drumul spre ieșirea din acest univers lacustru...
Ajungem, așadar, pe Dunărea Veche.
Curentul ne scutește de vâslit, iar noi nu refuzăm invitația la contemplare și relaxare... Scena cu Alin lungit în barcă arată mai degrabă a un adio ceremonios de la ultimul mohican care și-a găsit sfârșitul tragic, dar eroic...
„Să lenevești într-o lume nouă e cea mai captivantă dintre ocupații” (N.B., pg.12).
Chiar nu vrem să se termine, dar curentul curge asemeni nisipului în clepsidra timpului. Înainte de a reintra pe brațul Sulina, ne permitem o ultimă escapadă în amintirea plimbării cu barca prin pădurea Letea. În apropiere de complexul Lebăda, vizavi, se află o plantație de plopi acum inundată. Intrăm în ea și ne foim cât să mai transbordăm niște paianjeni dintr-o parte într-alta.
Inevitabilul se produce însă, iar noi pătrundem pe brațul Sulina, al cărui curenți rapizi ne poartă de-a lungul satului și până la destinația finală cât ai zice pește.
Returnăm canoele, aruncăm neceremonios jumătatea de bidon de plastic care servise drept oliță și mergem să tragem concluziile la crâșma din sat, unde dăm iama în bere și înghețată.
Seara avem parte de același puhoi de țânțari care ne gonește în corturi și al cărui atac disperat răsună ca o ploaie măruntă. Până dimineața, o parte din victime zac înecate în condensul dintre cele două foi ale cortului.
A doua zi dimineață ne sculăm devreme și la 8 fără ceva suntem la debarcader, gata să prindem nava de pasageri spre Tulcea. Comparăm nivelul apei cu cel de la dus și constatăm că viitura începe să se retragă. Multe zone rămân, însă, inundate.
Tot datorită inundațiilor, vedem neașteptat de multe păsări pe malurile de obicei mai puțin generoase ale brațului Sulina. Destul de mulți pelicani și nenumărați stârci cenușii au ocupat, temporar, zona, spre deliciul pasagerilor. Pentru Alin, aceasta este ocazia de a își da bacalaureatul în ornitologie și de a își câștiga locul între păsări. Aspirant la titlul de Egretă Neagră, aici seamănă mai mult cu un țigănuș... Noroc că a luat examenul cu brio și a meritat titlul cel mare!
Suntem relaxați și încărcați cu experiențe frumoase care încep să se transforme deja în amintiri... „și te grăbești să îngropi acest moment suprem ca pe un trup mort în adâncul memoriei, unde vei merge să-l cauți cândva” (N. Bouvier, pg.95).
Debarcăm la Tulcea surprinși de faptul că în urma noastră am tras un nor negru peste Deltă, ca un fel de cortină care nu întârzie să cadă sub forma unei furtuni scurte, dar foarte violente.
Urmează o cursă nebună dintr-un microbuz într-o gară, din gară în alt microbuz, apoi într-o altă gară și imediat într-un tren... fiecare asemeni unei uși cu zăvor ce închide cu zgomot metalic proaspetele amintiri. Ne refugiem în cărțile cărate prin rucsaci dar rămase necitite, căci fericirea ultimelor zile ne-a luat tot timpul.
Eu redeschid jurnalul lui Bouvier și încep, în sfârșit, să îl citesc ca și cum l-aș fi trăit eu însămi... "I shall be gone and live or stay and die."