O pagină din istoria căţărării ieşene - deschiderea oficială a sălii de cocoţ BLOCKER!

Încep această postare pe 4 octombrie, ora 3:45 a.m. şi nu ştiu cum o voi termina. Aseară am fost la deschiderea sălii de căţărare BLOCKER (inclusiv rugată să fac pe fotografa). Pentru că urmează o perioadă aglomerată, ce-i în mână nu-i minciună, aşa că m-am apucat de poze imediat ce am ajuns acasă (şi încă nu m-am oprit).
În opinia mea şi, cred, a multor altora, evenimentul deschide un nou capitol în istoria căţărării ieşene. Sună ceauşist, dar este prima dată când avem în Iaşi o structură artificială "adevărată" într-un loc special amenajat, cu potenţialul de a deveni centru de comandă, tabără de bază, sală de antrenament, gazdă pentru concursuri, loc de întâlnire şi împrietenire etc. etc. etc. Bravo celor care au visat, nu s-au lăsat, au investit tot ce au avut şi au muncit pe brânci pentru ca acest lucru să se întâmple, în sfârşit! Nu îi numesc aici pentru că nici nu ştiu câţi sunt de fapt şi în ce ordine ar merita să apară.

Deşi albumul foto este mai bogat iar Cătălin Glodeanu îl va folosi cum va crede de cuviinţă pe site-ul oficial BLOCKER, eu spun cum a fost pentru mine...

Am ajuns pe la 17:00 şi ceva, la ora 18:00 fiind anunţată deschiderea oficială. Ştiam că se lucrează non-stop de ceva vreme şi că toţi căţărătorii, prietenii, mătuşile şi vecinii lor au fost chemaţi în ajutor pe ultima sută de metri. Mi-a căzut instant mandibula când am realizat amploarea proiectului despre care auzisem atât de multe.
Decorul cu jumătate de oră înainte de deschidere arăta după cum se poate vedea...
...dar să nu disperăm. Un tip imun la haosul din jur dă, imperturbabil, cu aspiratorul...
Este un progres imens faţă de începuturile gri (click AICI). Mai chiar fetele pregătesc farfuriile pentru prăjituri şi alte trataţii. Treaba este gândită până la detaliu - observ inclusiv şerveţele.
Se dezbate cu intensitate faptul că nu vom putea fi gata la ora 18:00, ceea ce nu este însă un motiv de disperare...
...atât timp cât tipul cu aspiratorul îşi vede, liniştit, de treabă...
În capătul celălalt al sălii, Lush se luptă cu o copertină probabil furată de la un centru de optică medicală pentru probleme speciale de vedere, judecând după mărimea literelor imprimate pe material. Perfect pentru lectură din zona refugiului, în partea cealaltă a sălii...
Mă îndrept către zona de escaladă, nu înainte de a păşi atent peste firul la capătul căruia în continuare se află "tipul cu aspiratorul".
Mă întreb cum vor reuşi băieţii să facă să dispară ditamai schela în cele 15 minute cât au mai rămas...
Nu apuc să termin gândul că schela este jos iar Mihai o duce rapid către un tărâm nevăzut şi de puţini ştiut.
Călare pe structura care eclipsează definitiv dimensiunile subiective ale vechiului panou, Kobe montează topurile traseelor şi instalează corzile.
Ameţită de atât testosteron în acest decor de traforaje, mă duc să văd ce se întâmplă în vestiar. Ramona fixează perdelele la cabinele de schimb şi arată mai degrabă ca ieşită dintr-o reclamă L'Oreal. Fie m-am obişnuit eu cu pauzele de publicitate, fie în vestiar de rulează alt film...
Travorajul ameninţă să repună stăpânire pe vestiar, prin mina ameninţătoare a lui Costică "Ciocan".
Dar nu. Vestiarul rămâne o oază de linişte şi delectare unde "veteranii" căţărării ieşene s-au adunat în plen şi se bucură de revedere.
Revin în sala mare la timp pentru a surprinde un moment de tandreţe dintre Amalia şi Cristina. Amalia e ruptă, iar Cristina grijulie.
Cum spuneam, schela a dispărut cu desăvârşire, iar eu pot admira cu poftă peretele de escaladă către care îmi voi îndrepta atenţia, având în vedere că genunchii mei nu prea sunt de bouldering.
Lucrurile încep să intre pe făgaşul lor firesc, dovadă faptul că se discută mai nou despre lungimea părului...
...dar băăăi! Voi aţi văzut câtă lume se adună afară???...
Toată lumea la cocoooţ !!!Au venit cu mic, cu mare... Iată-l aici pe Bre cu fetiţa Ioana...
Intră şi Tedy cu Roxana, frumoşii amorezi...
Cei care au traforat încep să se relaxeze. Lush îl vrăjeşte pe Cătălin...
Apare şi media. Se filmează, se pozează, se intervievează de zor... Ramona şi Ionuţ "dau socoteală"...
Intră lumea ca la tzunami şi se aud "uau"-uri şi adjective "de bine" din majoritatea gurilor.
Tedy are onoarea de a deschide oficial căţărarea la BLOCKER. Imortalizez din mijlocul mulţimii acest "first ascent".
Bravo, Tedy! Ai reuşit gradul 4 la vedere şi văd că ştii să şi numeri!Panoul pentru copii este şi el inaugurat. Desenele nu întârzie să îmbie piticoţii...
Cătălin şi Ramona reîncep să zâmbească, mai cu forţa, mai cu binişorul. De-acum ce-o fi, o fi!
Tedy este urmat în scurt timp de alţi doritori de escaladă.
Urc şi eu pentru a fotografia de sus mulţimea, dar abia dacă îmi intră în cadru jumătate de sală...
Ramona ţine un speech despre cum de, cine, cum.
La copii s-a intrat deja în pâine...
Oli, arhitectul structurii şi unul din cei mai buni (şi inimoşi) căţărători din România, povesteşte în microfon. La cât este de discret, pun pariu că asta e partea cea mai grea din ultima lună de zile! Tipa îl cam soarbe din priviri...
Lush nu mai poate de fericire şi se răzbună pe saltelele pe care le-a tot strunit şi domesticit de-a lungul zilei.
Revin la înălţime şi îl fotez pe Mihai, a cărui înălţime echivalează cu triş pe traseul zgârcit în prize.
Încerc şi eu traseul, reuşesc să fandez pe dreptul şi să ajung la următoarea priză.
Andrei e mai spornic decât mine şi foarte creativ cu poziţiile în acest traseu puţin mai "fără mâini şi picioare"...
Ciprian "Ţâşneală" deja încearcă traseul cel mai dificil din zona de escaladă. În curând tot panoul va fi plin de prize şi trasee, dar deocamdată nu a fost timp pentru amenajarea panoului la potenţial maxim.
Publicul este conectat la ce se înâmplă pe pereţi şi aplaudă, chiuie, oftează sau tresare, fiecare după cât este de impresionat (sau nu) de evoluţia oamenilor-păianjen.
Piri, unul din cei mai talentaţi căţărători din garda veche schimbă impresii şi îl tachinează pe Costică, a cărui prezenţă discretă trece neobservată de cei care nu ştiu cum căţăra el când era tânăr. Mi se pare extraordinar faptul că evenimentul a reuşit să adune grămadă atâtea generaţii de căţărători şi îmi doresc valorificarea acestui lucru. Eu cred că este foarte important să se ştie că acest sport are o tradiţie de câteva decenii bune în Iaşi. Ar fi cel puţin interesant de pus pe hârtie experienţele şi realizările "veteranilor", de încurajat şi de valorizat participarea lor. Faptul că au venit, s-au bucurat, s-au căţărat alături de cei mai tineri şi foarte tineri este, din punctul meu de vedere, una din reuşitele acestei seri. Sper la o continuare pe măsură din partea tuturor.O altă reuşită este numărul de copii de toate vârstele. Părinţii alpinişti ar putea face multe în sensul relaxării publicului larg vizavi de pericolele căţărării, sport naţional în Franţa, practicabil în şcoală la ora de sport. La capitolul ăsta, Vali şi Cristina Chiriac, părinţii Zadei şi Anei, sunt "vârful de lance"!
Dintre toţi, cel mai mult mă intrigă chipul Amaliei. Sunt în căutarea acelui cadru care să îi surprindă nu moaca atât de familiară nouă, ci starea de spirit. Pentru ea acest proiect este o şansă pentru viitorul la care visează. Este greu, dar şi frumos să îţi materializezi visele prin munca proprie. Tot respectul!
Julie (a.k.a. "Lara Croft" în variantă autohtonă) nu lasă pe nimeni să cadă în butoiul cu melancolie, căci râsul ei este nelipsit şi contagios.
Amfitrioanele îşi fac treaba foarte bine iar barul este mereu împrospătat cu băuturi (răcoritoare), fructe şi prăjituri.
Într-un alt colţ al sălii, Andrei a încălecat pe o priză mare şi pare că la capătul panoului îl aşteaptă o superbă gagică dezbrăcată (sau participă oare un concurs de rodeo în stil alpin?)...
...la polul opus, Ioana "Avion" se chinuie cu spor la traseul încercat anterior de Ciprian "Ţâşneală". Se vede că merge regulat la panoul din Bucureşti...
Continui să bântui şi ajung din nou în vestiar, unde dau tot peste Amalia. A scăpat din mrejele de veselie ale "Larei Croft" şi tronează peste cutiile de papucei de căţărare Wild Climb.
O las în pace şi revin în miezul acţiunii, unde fetele nu se lasă...
Ştefan "Vacă" este şi el prezent. Nu l-am mai văzut de mult timp şi chiar mă întrebam ce mai e cu el. Mi se pare unul dintre cei mai talentaţi căţărători din gaşca (zzz)Bucium(aţilor).
Dar de unde se aud râsetele astea isterice? Aaa... fetele se dau cu ruj, bag seamă ca să fie frumoase când se duc să dea "buful". O fi ea, vorba, "căţărare pân'la moarte", dar nu putem cădea nedichisite...
Julie preia aparatul foto şi ne eu mă feresc... nu m-am rujat încă...
Iza, altă zurlie (în sensul bun) mă roagă să îi fac poze. Mă execut cu plăcere...
...şi constat că Amalia nu poate să se abţină, deşi am înţeles că o cam doare spatele.
Mă urc din nou pe traseul uşor şi prind un cadru sugestiv, zic eu...
Iza revine în forţă, iar eu sunt în poziţie...
Cătălin abia mai mişună, ca o stafie, prin mulţime. E cam străveziu...
Bine că nimeni nu e singur în lumea căţărătorilor...
...şi panoul este "pe mâini bune"...
La un moment dat, după ce media de vârstă a crescut prin retragerea la somn a tinerelor vlăstare, meniul de la bar se schimbă radical...
Iuhuu... staţi că vin şi eu!
"Ţine! Nu te lăsa!... (...stai acolo cât beau şi eu o bere, ok man?)"
"Pufff..." zice Kojak la ultima căţărare ca holtei, căci în mai puţin de 24 de ore va intra oficial în subordinea Irinei. Oare ce-o fi vrut să zică?
Căţărarea continuă cu mai mult aplomb. În funcţie de lungime şi gabarit, metodele diferă...
Se caţără, se discută, şi iar se caţără, şi iar se discută...
Ba chiar se şi dansează...
Nu vreau să nedreptăţesc pe nimeni, dar aparatul meu foto pare să fi dezvoltat o relaţie specială cu expresia facială care a pus stăpânire pe Amalia şi care distilează sugestiv în această seară experienţa ultimelor luni din viaţa celor implicaţi.Spre finalul şederii mele, am chef să îmi surprind diverşii prieteni şi să mă "fotez" cu ei aşa, spontan...

Amalia...
Irina...
Iza şi Julie...
Amalia, Irina, Cristina...
Ioana "Avion"...
Andrei...
Kojak...
Cristina...
Este ora 6:20 a.m. şi în câteva ore mă voi redevea cu toţi la nunta lui Kojak cu Irina. Aş mai avea multe de spus, dar mi-e că nu voi mai fi în stare de zbânţuială diseară dacă mai stau mult cu ochii în monitor.

Dedic această postare tuturor celor care, direct sau indirect, au făcut acest proiect mai întâi posibil şi apoi real. Aştept reacţiile voastre - mi-ar plăcea ca această postare să adune cât mai multe impresii şi comentarii de orice fel...